Ciuperci proaspete la conserva
Acum multi ani, am scapat in bucatarie pe cand bunica era plecata si am mancat, de una singura, ditamai cratita de ciuperci la cuptor, cu unt si cascaval. Pe la jumatatea faptei, mi s-a facut rau si m-am odihnit putin, convinsa ca m-am imbolnavit. Dupa ce am mai inviat, am mancat si cealalta jumatate (cam un kilogram de ciuperci)
Acum multi ani, am scapat in bucatarie pe cand bunica era plecata si am mancat, de una singura, ditamai cratita de ciuperci la cuptor, cu unt si cascaval. Pe la jumatatea faptei, mi s-a facut rau si m-am odihnit putin, convinsa ca m-am imbolnavit. Dupa ce am mai inviat, am mancat si cealalta jumatate (cam un kilogram de ciuperci). Ceea ce demonstreaza fie ca sunt foarte lacoma si nu prea gandesc, fie ca atunci cand am un scop, nimic nu sta intre mine si obiectul dorintei. Nici chiar probabilitatea unui icter.
Anii au trecut, multe s-au schimbat, dar nu si pasiunea mea pentru ciuperci, catalogata de unii prieteni drept o obsesie. In fine, decat sa fiu obsedata de coloarea rosu in mancare (precum anumite persoane care pozeaza drept perfect normale), parca e preferabil sa mananc des ciuperci. Mi s-a intamplat anul trecut, intr-un acces de masochism, pe care l-am confundat cu o senzatie puternica de foame, sa aterizez la un restaurant de pe un cunoscut bulevard din Capitala – afara era frumos si cald, restaurantul are terasa, deci demersul parea logic.
In jurul meu, la mese, o mare de expati, care, cu naivitatea fantastica a strainului care crede ca laturile din farfurie si nesimtirea chelnerului sunt de fapt culoare locala, zambeau fericiti in asteptarea conservelor incalzite si prezentate pe post de “specialitatea bucatarului”. Lecturez meniul, decid ca mi-e pofta de niste cotlet de porc, prezentat cam asa “cotlet fraged de porc, tras la tigaie si apoi rumenit putin intr-un sos cu ciuperci si mirodenii”. Intreb chelnerul daca ciupercile sunt proaspete, el se jura pe mama, copii si Romania ca da, drept pentru care comand (desi ar fi trebuit sa ma cuprinda suspiciunile la faza cu Romania, pe care era clar ca nu da doi bani). Vine mancarea, gust putin – evident, ciupercile proveneau din conservele chinezesti de exceptie care umpleau rafturile magazinelor mai ceva ca faimoasele cutii cu creveti inainte de ”89. Chem chelnerul, ii spun ca sunt din conserva si ca stiu pana si marca, dupa nisipul care imi troznea in dinti.
Imperturbabil, fara sa se intimideze chelnerul raspunde imediat:
“Ciupercile sunt proaspete la un moment dat, dar apoi le taiem noi felii subtiri si le conservam aici, in restaurant.”
Pe de o parte, am crezut ca fac apoplexie la o asemenea enormitate, dar pe de alta parte a trebuit sa-i admir prezenta de spirit. Eu n-as fi fost in stare sa inventez asa ceva atat de repede. Bine ca nu sunt chelnerita… raluca.badea@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
