Supliment editat de Ziarul Financiar

Ceasuri & Bijuterii /TURISM

Ciao Venezia! Grazie d'essistere!

Ciao Venezia! Grazie d'essistere!

Ciao Venezia! Grazie  d'essistere!
Ciao Venezia! Grazie d'essistere! · Foto: După Afaceri

Despre locurile situate intre ape se spune ca sunt prielnice vrajilor. Venetia este in acest caz o magie plutitoare.
Parca ma simt un om mai implinit de cand am ajuns acolo, pentru ca de ceva vreme mi s-a dezvoltat o atractie inflacarata pentru Italia. Pe de-o parte cred ca mi-a fost indusa de surse externe, pe de alta parte cred ca este ceva absolut natural sa iubesti Italia.
Am stat putin, ca de obicei, dar am avut noroc pentru ca Venetia nu este foarte mare si in doua zile ai destul timp sa-i prinzi atmosfera.
De la inceput se anunta o calatorie de zile mari. Am plecat cu un avion al carui pilot era italian. Ne-am urcat, ne-am pus regulamentar centurile de siguranta, am decolat, dar aici scenariul se schimba un pic. Am ajuns cu jumatate de ora mai devreme! Nu mi s-a intamplat niciodata acest lucru. Ma certo, mi-am zis! Una dintre trasaturile italienilor mi-a fost confirmata: mari iubitori de viteza, chiar si la inaltime. Ar fi trist pentru o natie care se poate lauda cu nume precum Ferrari sau Maseratti sa fie niste soferi/piloti calmi si cumpatati.
Cred ca nu a durat mai mult de jumatate de ora cazarea la hotelul din Mestre si fuga pana la trenul care ne ducea pe deasupra apei la Venetia, iar tot drumul nu a durat mai mult de zece minute cu personalul lor care ar putea fi foarte bine “sageata” noastra albastra (ghilimelele sunt necesare).
Si am ajuns…pasesti intr-o alta lume. Incredibil de aglomerata si de calduroasa. Pe canale era o forfota asa cum am auzit ca este pe strazile lor. Vaporetto, gondole, carabinieri, ambulante, depasiri, palpitatii…nimic grav nu se intampla pentru ca banuiesc ca fiecare are traseul sau organizat in haosul asta acvatic. Sau poate este natura lor sa fie atat de grabiti. Oricum, mi-a placut enorm. Parca m-a trezit din somnolenta.
Impreuna cu alti doi-trei prieteni am luat-o pe stradutele intortocheate si inguste in cautarea misterului venetian.
Nu am vazut nimic nou in Venetia. Nimic! Nicio cladire de sticla, nici macar un bloc, un cub, ceva familiar. Pana si bancile aveau sedii vechi si fara structuri de otel si mai stiu eu ce material sclipitor in soare sau geamuri antiglont. Plimbandu-te pe ingustele strazi care inevitabil te poarta spre piata San Marco sau Per Rialto ai impresia ca poti sa-ti pui mana pe o cladire, iar in palma ti se va-nfiripa pulsul unei povesti. Nu-mi place mizeria care uneori salasuieste in orasele vechi, ci povestile pe care ti le spun locurile acestea. Toate cladirile sunt inalte, bej sau caramizii, cu geamuri verzi si neaparat cu ghivece mari cu muscate rosii. De la un geam la altul inevitabil dai peste o sarma cu rufe albe.
Pe strazi este numai piatra cubica si nu mergi foarte mult fara a trece de cate un pod…micut ce-i drept. In fata fiecarei case sunt “parcate” barci cu motor. Ca sa ajungi la vecinul Carlo cobori din casa-n barca si o iei pe carari de apa, stai la intersectii acvatice si poate dai de el acasa. Am vazut un venetian care incerca sa-si repare usa din barca. Altul era cu o roaba in alta barca si vroia sa-l ajute. Mi s-a parut destul de complicat. Cred ca s-ar fi simtit mai bine cu picioarele pe pamant. In multe case, la primul nivel nici nu se mai poate locui din cauza apei. Majoritatea venetienilor au urcat cu un etaj mai sus pentru ca apele care ii inconjoara au luat in stapanire si parti din casele lor.
Un lucru mi-a placut extrem de mult acolo. Foarte multi venetieni lucreaza in ateliere de arta proprii. Majoritatea fac masti, ce altceva? Dar mai sunt si cei care picteaza sau fac bijuterii, sculpteaza, fac esarfe sau agende de piele, vand portelanuri. Orice se poate crea si orice se cumpara.
Ca sa nu mai vorbim de pietele de fructe sau de vanzatorii de paste. Nu stiam ca exista paste de un metru negre sau penne cu diametru de doi centimetri, in fel si fel de culori. Pentru o gurmanda ca mine, bucataria italiana este o adevarata provocare. Pe masura ce inaintam am observat din ce in ce mai multi porumbei semn ca ne apropiam de piata San Marco, resedinta lor de lux. Erau peste tot ca si cum orasul al fi fost al lor, iar venetienii ocupau timid niste case inchiriate de stapanii porumbei.
Un alt lucru pe care l-am observat a fost faptul ca in majoritatea magazinelor alimentare lucrau asiatici, iar pe strazi nu exista un cersetor care sa stea cu mana intinsa. Nu erau copii abandonati care sa traiasca intr-o pluta pe canal, parasiti de parintii lor alaturi de cei sapte frati si cele sapte surori care sa te impresioneze prin drama vietii lor. Aveau costume de romani, erau vopsiti in alb imitand o statuie sau aveau masti si faceau o mica sceneta. Dadeai un euro cu drag, sincer.
Tot intrand din magazin in magazin in cautarea perechii de cizme perfecte am avut timp sa observ ca italiencele sunt usor diferite de majoritatea romancelor. In ce sens? Tencuiala de machiaj le lipseste de pe fata, nu merg ingenuncheate din cauza unor tocuri enorme de 20 de cm si nici nu sunt stresate sa-si traga fustitele un pic mai jos. Umbla cu parul strans, nu foarte complicat, blugi si tricouri, cizme fara toc si neaparat ochelari de soare. Chiar daca se insereaza ochelarii de soare are a must si, obligatoriu, poarta semnatura de lux a unui designer italian…mi se pare normal din moment ce au atatia. In Romania, pare o elementara lipsa de bun-gust purtatul ochelarilor de soare seara, dar acolo cred ca sunt priviti mai mult ca un accesoriu absolut necesar decat ca un simplu obiect.
Tot analizand lumea din jurul meu si cu ochii spre cladirile care uneori erau strapunse de niste chingi de fier pentru stabilitate, nici nu mi-am dat seama cand am intrat pe ultima straduta care ne ducea in piata San Marco si este mai bine asa.
Tot plimbandu-te prin bella Venetia uiti de obiectivul tau turistic primordial, incerci sa te integrezi, te chinui sa ceri inghetata in italiana si uiti complet de cum arata Palatul Dogilor in vederile trimise de prietenii mai norocosi. In momentul in care pasesti in celebra piata, marimea perspectivei este coplesitoare. Iesi de pe stradute atat de inguste incat nu pot merge mai mult de doi oameni tinandu-se de mana si intri intr-un spatiu deschis imens, complicat, pictat, stralucitor, vegheat de lei si de sfinti suspendati la mare inaltime de noi.
Piata era invadata de o multime pestrita de turisti (asiatici cu precadere) care se bateau in blitzuri pentru imaginea perfecta: acea imagine pe care s-o trimiti prietenilor tai mai putin norocosi.
Palatul Dogilor arata impecabil. De ce impecabil? Sunt sute de porumbei acolo, atat de lenesi incat daca ai vrea sa treci in fuga printre ei, ai toate sansele sa-i calci in picioare, si cu toate astea prezenta lor nu este vizibila. Banuiesc ca v-ati dat seama despre ce vorbesc.
Iesind din piata am luat-o pe-o strada plina pana la refuz de marci de lux. Uitandu-ma cu jind intr-o vitrina Louis Vuitton am remarcat inca ceva. Asiaticii stateau la coada la genti de mii de euro cam asa cum stau eu la brutaria din colt cand se face painea calda. Si am mai vazut ceva ce am intalnit doar in Venetia – trei oameni care cantau la pahare umplute cu diferite cantitati de apa.
Unul statea in fata unei mese pline cu pahare, altul avea un fel de nai foarte mare la care canta cu buricele degetelor, iar altul avea un nai mic obisnuit format tot din cilindri umpluti cu apa. Muzica lor era dincolo de orice sunet pe care l-am auzit si era intuneric, iar din dreapta se auzea acordeonul unui gondolier. Nimeni nu poate concura cu asemenea farmece. Poti sa pleci fara sa dai un euro?
Dupa acest spectacol, ne-am indreptat obositi si ingreunati de dulcea povara a cadourilor catre un restaurant unde am mancat numai specialitati de peste.
Venetia cred ca te cotropeste prin faptul ca-ti da impresia ca este un teatru imens al carui singur scop este sa te bucure pe tine. Daca ai putina imaginatie ti se pare ca peste tot il vezi pe omul cu masca frumoasa care se ascunde undeva…acum e chiar acolo…la coltul strazii. Trebuie doar sa vrei sa-l vezi.

Coperta Octombrie 2026

Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția