Cheile Dambovitei- anonime prin discriminare?

Textul acesta ar putea parea descrierea unei zile de munca a unei echipe de filmare. Poate parea neinteresant in primele randuri. Dar nu povestea in sine intereseaza neaparat, ci revelatia de la capatul ei.

“A, frumos in Dambovicioara!” ne aproba gazdele din Rucar, atunci cand le spunem la dejun ca mergem in chei sa filmam. Raman surprinsi sa auda apoi ca mergem, de fapt, in Cheile Dambovitei si nu in Dambovicioarei.

Aceeasi nedumerire a avut-o si ghidul pe care-l trezisem foarte dimineata, incat am inceput si noi sa ne intrebam daca merita sa mergem pana acolo sau nu. Iarna, mai ales, nu ai timp de risipit pe subiecte care “nu ies” sau “nu dau bine”. Dar curiozitatea a fost parca mai mare decat riscul de a cheltui o zi in zadar.

Pe soseaua Brasov-Campulung, intre Moeciu si Rucar, un drum la dreapta se afunda in munti. Dupa satul Podu Dambovitei incepe zona cea mai vizitata si mai faimoasa din tot tinutul: complexul Dambovicioara, cu cheile si pestera cu acelasi nume .

In mod normal, aici ar fi trebuit sa ne oprim. Sa filmam si sa fotografiem toata ziua. Dar mergem mai departe, cautam alt subiect.

Dupa vreo doi kilometric, apar stancile: “Vreo doua-trei curbe sunt de vazut”, ne intrerupe iar ghidul.

<Aha, deci astea sunt mici si grase in timp ce cheile Dambovicioarei sunt zvelte si inalte> gandim noi. Asta sa fie motivul discriminarii?

Intr-adevar, aici stancile sunt mai bolovanoase, mai retezate si mai scurte. Par ramase alandala in urma unei avalanse. Pare ca natura a uitat aici putina dezordine. Aparatul nu poate sa mearga la intamplare ci trebuie sa gandim regizoral. Ei si?

Nu e senin azi, dar avem noroc ca s-a ridicat ceata. Un cer albastru ar fi dat bine in cadru, mai ales ca ninsese cu o seara inainte.

Si totusi, e ceva ciudat aici, un sentiment de …ospitalitate? Ceva pornit din bunatate, din privirile suave ale unui chip pocit care iti multumeste ca i-ai dat atentie. Aproape ca nu ne grabim sa terminam subiectul asta, pentru ca incet-incet intelegem diferenta: chipul nu e pocit, ci se crede asa pentru ca i se spune asta prea des.

In plus, aici e mai multa liniste, dar fara a fi singuratate. E un loc mai bun de popas sau picnic pe timp de vara, decat in surorile mai chipese din Dambovicioara. De ce sa te deranjeze uruitul masinilor sau zarva turistilor care vin in grupuri mari spre pestera?

Doar aerul tare si rece care ne chinuie putin plamanii de oraseni ne cam face vant spre gazdele noastre din Rucar. Am inteles ca Dambovicioara e vedeta in zona, dar daca mergeti in Cheile Dambovitei, sa-mi spuneti si mie: merita sa fie uitate sau, mai rau, ascunse?

* Anelise Salan este realizatoarea emisunii Descopera Romania (difuzata pe postul de televiziune PRO TV International) si a filmelor documentare de la Bucataria lui Radu (difuzata pe PRO TV), ghiduri de calatorie si cultura romaneasca

Călătorii