Stil de viață /Despre lume si viata
Ce spui daca te prinde delegatia galactica
Nu cu multa vreme in urma scriam despre campania subversiva montata si sustinuta cu mult entuziasm de catre al meu sef. Dansul e de parere (si, dupa cum e si normal, si noi trebuie sa fim sau sa ajungem de aceeasi parere ca seful) ca munca nu este o datorie sau o sarcina, ci un hobby, un tabiet
Nu cu multa vreme in urma scriam despre campania subversiva montata si sustinuta cu mult entuziasm de catre al meu sef. Dansul e de parere (si, dupa cum e si normal, si noi trebuie sa fim sau sa ajungem de aceeasi parere ca seful) ca munca nu este o datorie sau o sarcina, ci un hobby, un tabiet. Adica ceva ce nu faci din obligatie, ci din placere, dar si cu o frecventa foarte mare, in fiecare zi, de preferinta 12 ore pe zi.
Dupa cum spune acea poetica expresie romaneasca, pana acum “i-am ras in nas” (pentru ca, spre cinstea lui, nu e genul de sef de care sa iti fie atat de frica incat sa ii poti rade doar pe la spate), dar ma tem ca strategia lui a inceput sa dea roade in cel mai sinistru mod cu putinta, si anume mi-a atins subconstientul. Altfel nu am cum sa-mi explic urmatoarea intamplare infioratoare.
Acum cateva zile, am petrecut cam jumatate din noapte intr-o stare de agitatie cumplita, provocata de un cosmar care mi-a zguduit fundamental sufletul. Se facea ca o delegatie galactica venise sa ma caute. Din pacate m-au si gasit si mi-au ordonat sa merg cu ei deoarece fusesem selectata sa fac parte din prima colonie umana ce urma sa populeze planeta Marte parca. Judecand acum la rece, ar fi trebuit sa-mi dau seama pe loc ca visez, avand in vedere ca realmente nu am niciun fel de calitati care sa ma recomande pentru pozitia de colonist spatial: detest genul SF, ba chiar mai mult – nici nu cred in extraterestri, nu ma fascineaza spatiul (in afara de lipsa gravitatiei care mi-ar permite sa fac o groaza de acrobatii amuzante) si nici nu cred ca mi-ar placea sa port un costum de astronaut. Ce-i drept, mi-ar placea tare mult sa pot spune macar o data “Engage”, dar daca vad vreun alien si secretia aia infiorator de scarboasa pe care o raspandeau peste tot, mi-ar fi de ajuns sa mor instantaneu de greata.
Revenind la cosmar, am petrecut cateva ore bune fugind de membrii delegatiei galactice si ascunzandu-ma prin dulapuri, debarale si magazine universale (!), deoarece nu reuseam sa-i conving ca nu sunt cea mai indicata pentru colonizarea martiana. Pana la urma, m-au prins si mi-au ordonat: “Treci imediat in naveta spatiala si nu mai incerca sa ne eviti!”. La care eu, in disperare de cauza, m-am gandit sa pledez cu argumentul suprem, care sigur i-ar induiosa si indupleca. “Am o slujba care imi place tare mult!” am strigat disperata, dupa care m-am trezit, asa ca nu stiu daca tactica a avut sau nu efectul scontat. Ce m-a deprimat insa, dupa ce mi-am venit in fire, a fost exact acest argument suprem. Adica, nu am spus “Imi iubesc sotul” sau “Am o familie si multi prieteni la care tin si de care nu ma pot desparti”. Nu. Eu mi-am invocat slujba.
Ceea ce inseamna ca seful a castigat. Acum, ca sa ii fiu total pe plac, ar mai ramane doar sa nu-mi mai iau niciodata concediu.
Stil de viață /Despre lume si viata
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
