Ce mai e nou in Bucurestiul vechi

La parter a fost candva un magazin de chimicale, dar usile sunt incuiate, geamurile astupate cu ziare, iar pe zidul cenusiu au aparut grafitti cu Eminem. Cand ridici ochii, pe frontispiciul cladirii se mai zareste, prin stucatura acoperita de praf, inscriptia “Arh. Camil Sarvassy – 1909”. Alaturi, cineva a incercat fara succes sa ridice un bloc: cateva bare de beton armat, cu fierul ruginit la vedere, sunt strajuite de panouri la fel de ruginite pe care scrie “Strada Toamnei 129, tel.10.24.20”. Strada, ingusta si pustie, n-are mai mult de cateva zeci de metri; in capatul ei, peste drum, se zaresc vitrinele galeriilor de arta Zambaccian si Djaburov, incadrand un restaurant denumit La Moara Mariei, cu o poarta de lemn construita in forma de moara de vant si cativa chelneri eleganti postati la intrare.
Locul cu pricina – am numit strada Bacani – e la fel de reprezentativ ca oricare altul din centrul istoric al Capitalei pentru incredibila suprapunere a epocilor si a “straturilor de viata”, cum spunea Camil Petrescu, pe care aceasta zona, nu mult mai mare decat un kilometru patrat, le concentreaza. Pentru cine nu cunoaste zona sau o revede dupa multa vreme, impresia e naucitoare, incat pare aproape odihnitor sa ajungi apoi intr-un cartier “liniar” ca Berceni sau Militari. Pentru cine o cunoaste si o frecventeaza, perceptia e tocita si ochiul s-a obisnuit cu contrastele. Numai ca normalitatea perspectivei difera in functie de ochi: studentii care vin la Backstage, la Fire Club sau pe Strada de Vara gasesc aici ceva din farmecul boem si desuet pe care l-au intuit in cartierele vechi din alte orase europene, in timp ce vanzatorii de la mercerii sau de la ferometale, unii statorniciti aici inca din anii ’70, nu vad decat vadul comercial traditional al locului, singura lor nemultumire fiind legata de persistenta rromilor pe care primarul Basescu a promis inca de acum doi ani ca-i va evacua din zona.
O perspectiva diferita o au strainii, care constata cu uimire cat de ieftin isi pot cumpara de aici obiecte de arta din magazinele de antichitati si conchid ca amestecul de decrepitudine netulburata si de parfum de epoca e definitoriu pentru balcanismul unei tari care nu tine prea tare sa-si conserve istoria. Pe ei i-au avut in vedere in primul rand intreprinzatorii care si-au deschis aici in ultimii ani fie restaurante (Impaler, deschis anul trecut, unde exploatarea legendei lui Dracula profita de vecinatatea cu ruinele Curtii Domnesti), fie galerii de arta (Craii de Curtea Veche, deschisa in 1998 pe locul unui magazin de piese auto, sau Hanul cu Tei, intr-un spatiu pe care actualul proprietar l-a inchiriat mai intai de la Primarie in 1990 si apoi l-a cumparat in 2000).
Exista insa si straini care n-au venit in zona in calitate de clienti, ci de investitori: e cazul unui grup de oameni de afaceri olandezi si belgieni care s-au asociat cu un arhitect roman pentru a restaura un imobil din dosul Curtii Domnesti, pe strada Soarelui. “Cladirea a fost cumparata de la proprietarul ei in 2000, cu 150.000 de dolari, iar restaurarea si amenajarea au costat cam un milion de dolari. Pentru o astfel de cladire veche e nevoie intotdeauna de o investitie mai mare decat pentru constructia uneia noi; a fost nevoie ca structura sa fie practic imbracata intr-un <ciorap> de beton”, spune arhitectul Teodor Frolu, autorul restaurarii. Acum, la parter functioneaza Cafe Amsterdam, iar la etaj si-au inchiriat spatii doua firme, ca in orice imobil de afaceri. In peisajul cenusiu dimprejur, cladirea restaurata arata ca din alta lume, si totusi s-a integrat perfect: cafeneaua, frecventata la inceput mai mult de straini, a inceput sa-i atraga si pe romani, iar aerul de edificiu occidental e echilibrat cu un anumit umor de o bucata de zid pictat cu o scena sugerand o strada de Bucuresti antebelic.
Cum se impaca insa prosperitatea unei firme adapostite intr-un interior ultramodern cu tristetea darapanaturilor vecine? Crenguta Rosu, managing partner la firma de relatii publice DC Communications, una din chiriasii cladirii, crede ca amestecul de vechi, foarte vechi si nou din centrul istoric, definitoriu pentru realitatea romaneasca, e oarecum provocator, “intriguing”, pentru cine vine, ca si pentru cine ramane aici. Ea considera ca in centrul istoric s-au definit deja palierele de interes pentru investitii. “In primul rand e zona studenteasca, cu cluburi si baruri, apoi zona restaurantelor si a galeriilor, pentru oamenii cu bani, apoi zona <alienilor> ca noi, care se integreaza pana la urma in comunitatea locala. Si mai e zona traditionala, negustoreasca, cu ateliere, mestesugari si pravalii, care va ramane. Din pacate, cand intri in multe locuri din aceasta zona de comert simti ca te intorci in trecut in urma cu douazeci-treizeci de ani, marfurile stau de-a valma in magazine si nu e de mirare ca strainii percep locul ca pe unul <cheap>, in care vii in primul rand fiindca de aici poti sa cumperi ieftin antichitati sau sticlarie”.
Una peste alta, zona evolueaza intr-adevar, dar foarte incet: multe case vechi vor mai ramane inca in paragina, fiindca n-au fost retrocedate inca proprietarilor, ori au fost ocupate de chiriasi ilegali, ori proprietarii actuali nu vor sa le vanda si nici n-au bani sa le restaureze. Pe de alta parte, arhitectul Teodor Frolu spune ca sunt spatii sau terenuri virane care ar putea fi valorificate, dar cu care nu s-a mai intamplat nimic pentru ca proiectele de constructii dorite de acestia n-au primit aviz de urbanism (cazul tentativei de bloc de pe strada Bacani) sau pentru ca locul respectiv a fost candva blocat in perspectiva unor cercetari arheologice (cazul terenului viran de pe Lipscani, langa magazinul Bucuresti).
Dinspre partea autoritatilor, centrul istoric se vede mai curand ca o oportunitate de imagine. Guvernul l-a declarat in 2001, prin ordonanta, “zona de interes national”, a desemnat ministere si specialisti care sa coordoneze programul de restaurare a cladirilor deteriorate si a promis facilitati pentru investitorii privati care ar vrea sa contribuie la revitalizarea lui. Pana acum insa, tot ceea ce s-a realizat a tinut de municipalitate, de ONG-uri si de institutiile internationale, asa cum a fost programul “Un Bucuresti frumos” din 1999, cand au fost restaurate doua cladiri din Strada Franceza si s-au repavat strazile Covaci si Selari, cu fonduri de la Primarie, de la Uniunea Europeana si de la Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD).
Teodor Frolu apreciaza ca dezvoltarea zonei se impiedica in continuare de faptul ca nu exista o conceptie unitara asupra acesteia, iar interesul cultural intra adeseori in conflict cu interesul economic. “Exista unii arhitecti care ar vrea sa restaureze si sa pastreze totul exact asa cum a fost, iar asta nu se poate. Pe de alta parte, exista intreprinzatori care au investit, dar au stricat cladirile: au instalat ostentativ termopane sau au facut lucrari de mantuiala, cate o fatada zugravita in pripa si de pe care acum cade tencuiala”. Totusi, arhitectul priveste lucrurile cu calm si cu un anume optimism implicit. “Locurile acestea se vor schimba, in mod natural, chiar daca lent si uneori pe neobservate. Poate chiar ar fi interesanta o rubrica pe tema asta in Ziarul Financiar: “Ce s-a mai intamplat in Bucurestiul vechi”.

Cultură