Ce-ar fi daca n-ar fi...
Ce s-ar fi intamplat daca John McClane nu ar fi fost politist? Probabil ca Bruce Willis nu ar mai fi fost chiar asa de greu de ucis, ci ar fi murit foarte repede si n-ar fi salvat pe toata lumea. Exemplele de oameni iesiti din comun care calatoresc incognito si se trezesc nevoiti sa faca uz de experienta profesionala (de toate felurile) sunt destule
Ce s-ar fi intamplat daca John McClane nu ar fi fost politist? Probabil ca Bruce Willis nu ar mai fi fost chiar asa de greu de ucis, ci ar fi murit foarte repede si n-ar fi salvat pe toata lumea. Exemplele de oameni iesiti din comun care calatoresc incognito si se trezesc nevoiti sa faca uz de experienta profesionala (de toate felurile) sunt destule. Este si cazul lui Jodie Foster in “Flightplan” (“Jurnal de bord”), unde, desi ramane o doamna si se lupta ca o doamna (in cazul ei comentariul nu este peiorativ), se confrunta cu o situatie care ar face orice femeie sa-si iasa din pepeni.
La prima vedere, subiectul filmului pare destul de greu de dus inteligent pana la capat, dar regizorul german Robert Schwentke (al carui succes anterior se numeste “Bijuterii de familie” si este despre un anumit gen de bijuterii de familie) se descurca de minune.
Un fel de “Doamna disparuta” al lui Hitchcock, foarte bine reincarcat, in care trenul este inlocuit cu un Boeing ultramodern, iar doamna disparuta cu fetita Julia (Marlene Lawston), totul intr-un mediu asocial, de laborator psihologic, in care persoana cea mai aproape de tine este strainul perfect, care-ti poate deveni oricand dusmanul cel mai inversunat.
Jodie Foster este Kyle (rolul a fost scris initial pentru Sean Penn, iar scenaristii au pastrat numele cand au schimbat sexul actorului), proiectant de avioane. Ea calatoreste de la Berlin la Paris cu fetita ei, in cala avionului aflandu-se si sicriul sotului ei, mort dupa ce a cazut de pe o cladire.
Kyle atipeste, iar la trezire Julia nu este nicaieri si nimeni nu pare s-o fi vazut vreodata.
Jodie Foster are experienta in thrillere care-ti ridica parul din cap: sa ne gandim doar la Oscarul pentru “Tacerea mieilor” si la “Panic Room” (pelicula destul de asemanatoare cu “Flightplan ), prin urmare nu-i deloc de mirare ca tine tot filmul in spate, chiar daca ajutata de Peter Sarsgaard (politist insarcinat cu securitatea pasagerilor), Sean Bean (capitanul) si frumoasele Kate Beahan (superba chiar) si Erika Christensen (dulce, dar a carei cea mai mare dorinta este sa aiba un zbor fara probleme) in roluri de stewardese.
Un alt film cu care “Flightplan” seamana destul de mult este “The Forgotten” (“Obsesie misterioasa”, 2004), in care lui Julianne Moore i se spune ca fiul ei nu a existat de fapt niciodata.
Fara a evada in stiintifico-fantastic, “Flightplan” se multumeste cu psihologicul: frustrari, prejudecati, suspiciuni, dar mai ales mila usor rauvoitoare pe care ceilalti pasageri o resimt fata de tragedia lui Kyle, tragedie care, zic ei, “ar putea sa innebuneasca pe oricine”.
Un alt atu al filmului este aparitia (scurta) a germanului Christian Berkel, in rol de antreprenor de pompe funebre. Berkel este unul dintre cei mai admirati actori germani, l-ati vazut in rolul doctorului in “Der Untergang”/”Ultimele zile ale lui Hitler” sau in rolul detinutului 38 din “Das Experiment”/ “Experimentul”. stefan.dobroiu@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
