Caruciorul de cumparaturi, o marca a puterii

Cu (prea) putina vreme inainte de Craciun, am fost lovita probabil de o amnezie temporara si, uitand in ce tara ma aflu, am avut ideea de a face cumparaturile de sfarsit de an la unul dintre hypermarketurile din Bucuresti. In imaginatia mea infierbantata defilau deja imagini cat se poate de imbietoare: cumparaturi civilizate intr-un singur loc, mii de delicatese si, lucrul cel mai important, cateva kilograme de inghetata (fara de care nu se poate citi pentru a zecea oara Harry Potter).

Problemele au inceput din parcare, cand am constatat ca nu prea era loc, dar, dupa vreo douazeci de ture (nervi din partea lui si lacrimi din partea mea cu gandul la inghetata), am descoperit un spatiu potrivit mai degraba pentru o bicicleta si ne-am pregatit sa luam cu asalt magazinele. Uitasem insa un singur “detaliu”: cosul de cumparaturi, pe care pana atunci, la fiecare vizita, il considerasem drept un bun dat, ceva care era mereu disponibil in sute de exemplare pentru a fi folosit de catre cumparatori. In acea seara am fost insa imediat teleportata in zona crepusculara atunci cand am observat un fenomen cat se poate de curios: oameni cu un aer implinit impingeau carucioare atat de incarcate incat semanau mai degraba cu piramida lui Keops (sau oricare dintre ele e mai inalta), in vreme ce alte persoane infometate de cumparaturi si incovoiate de spectrul amenintator al unui Craciun fara de mancare ii urmareau indeaproape, cersind prin priviri, vorbe si gesturi importantul vehicul. Daca nu as fi fost atat de disperata, as fi gasit foarte interesanta si fascinanta aceasta balanta de forte: utilizatorii carutului, cu un aer enervant de superioritate, torturandu-i cu o placere sadica pe nepricopsitii care nu reusisera sa se “invarta” de un cos. De cealalta parte se aflau solicitantii, in aparenta umili, dar clocotind de manie si arzand de nerabdare sa chinuie la randul lor alte persoane nefericite, dupa ce aveau sa insface un carucior.

Cum nu sunt adepta infometarii, mi-am inghitit mandria si am abordat o persoana rubiconda care tocmai iesise din magazin, cu cosul supraetajat cu produse. Vazandu-i chipul rosu si transpirat, m-am gandit ca era in pragul unui atac de cord, astfel incat m-am grabit sa-i cer carutul inainte sa se prabuseasca si sa fiu nevoita sa ma lupt cu alti vulturi. Replica sa insa m-a lasat fara grai: “Mai am nevoie de el pentru ca mai intru o data”. Avand in vedere ca aglomeratia din interior era infernala, iar cozile de la casa se intindeau pe parcursul a cel putin doua ore, am crezut initial ca e nebun. In secunda urmatoare mi-am amintit insa de distractia preferata a romanilor – imbulzeala asasina prin magazine in preajma sarbatorilor, cand, prin surse numai de ei stiute, majoritatea bravilor cetateni afla probabil ca, de fapt, vine sfarsitul lumii sau un nou conflict mondial sau nameti de cinci metri ce vor dura trei luni, astfel incat orice sursa de aprovizionare va fi taiata. De unde si luptele corp la corp pentru diverse alimente, care fac deliciul proprietarilor de magazine si care cred ca ii oripileaza pe strainii aterizati in preajma lor.

Dupa multe umilinte, stratageme si atacuri, am reusit sa cumpar cate ceva de Craciun, insa mi-am jurat ca nu mai pun piciorul prin marile magazine in perioada sarbatorilor. Asa ca, de Paste, nu as putea spune ca m-am indopat, dar am putut macar sa ma amuz din toata inima la relatarea unui coleg despre cumparatorii care isi smulgeau din maini cozonacii ce se rupeau in aer, astfel incat ar fi fost probabil nevoie de interventia Regelui Solomon pentru a determina cui ii apartine de fapt si de drept prajitura.
raluca.badea@zf.ro

Stil de viață