Care este legătura dintre câștigătorul a două premii Pulitzer pentru fotografie, unul dintre fii miliardarului Warren Buffett și Palatul Ghica Victoria din București?
Cei doi sunt prieteni și colaboratori.
Era anul 2015 când Muhammed Muheisen, câștigător a două premii Pulitzer pentru fotografie, a mers pe jos, cu ocazia crizei refugiaților, din insula grecească Lesbos până în Germania. Și, deși a fost o călătorie cu totul aparte, poate chiar inițiatică, nu atunci a fost cel mai surprins de bunătatea oamenilor, ci în 2022, la Siret, în județul Suceava, când românii i-au primit cu brațele deschise pe ucrainenii ale căror vieți fuseseră date complet peste cap de un război pe care mulți l-au discutat, dar pe care prea puțini l-au anticipat în realitate.
„A fost prima dată când am ajuns în România. Când toată lumea s-a dus să documenteze războiul în Polonia, eu am ales să merg la Siret. Și ce am văzut atunci a fost ceva neașteptat. Nu am mai fost martor niciodată la o asemenea dovadă de umanitate, iar asta din partea unor oameni obișnuiți“, își amintește el. O imagine pe care o poartă cu sine e cea a unui polițist care căra bagajele unor refugiați.
A stat patru săptămâni la granița ce desparte România de Ucraina, iar apoi a venit la București, unde o serie de internate fuseseră transformate în adăposturi pentru refugiați.
„Mi-am propus să revin și am făcut-o un an mai târziu.“ Dar nu pentru ultima dată.
De altfel, pe Muhammed Muheisen l-am întâlnit la București în septembrie 2024, când se afla aici pentru a patra oară, de această dată pentru deschiderea expoziției internaționale de fotografie „Bearing Witness“, ce a cuprins 50 de imagini, 50 de povești surprinse de el și de Howard G. Buffett, președinte și CEO al Fundației Howard G. Buffett și unul dintre fiii lui Warren Buffett. Cei doi sunt prieteni și colaboratori.
„Sunt pentru a patra oară în România. De această dată am venit cu ocazia expoziției, pentru că mi-am dorit să o prezint și oamenilor de aici.“
Imaginile ce reprezintă o călătorie de circa 25 de ani printr-o lume marcată de războaie, de conflicte, de sărăcie și foamete fuseseră expuse anterior la Atena și la Haga, înainte de a se opri în drumul lor la București, la Palatul Ghica Victoria, în perioada 19-26 septembrie.
Deși a ajuns pentru prima dată în România acum nici măcar trei ani, Muhammed Muheisen a avut primul său contact (indirect) cu țara în copilărie, acasă, în Iordania. Acolo a cunoscut un băiețel român care i-a devenit prieten. Chiar și așa, recunoaște că nu știa prea multe despre țară înainte să ajungă aici. „Și nici nu judec fără să știu.“
Tot în copilărie se întoarce și când vorbește despre fotografie. Avea nouă ani când a descoperit Polaroidul bunicii. Consideră că a fost prima lui jucărie, pe care o descrie astăzi drept o „cutie magică“. A început să surprindă în imagini copacii, natura, lămpile de pe stradă. „Nu aș fi crezut că voi ajunge fotograf de război, că voi merge în zone conflict.“ Și totuși, s-a întâmplat. A studiat Jurnalism și Științe Politice și afirmă că asta l-a ajutat să devină un bun povestitor. Pasiunea pe care o dezvoltase încă din copilărie pentru fotografie a completat acest tablou.
Prima sa „misiune“ ca fotograf-povestitor datează de mai bine de două decenii. Dar e mai actuală ca niciodată. În 2001-2002, a surprins în imagini conflictul israeliano-palestinian. În 2003, a mers în Irak, cu ocazia războiului. „Eram tânăr, fără experiență și înspăimântat.“ Dar asta nu e ceva rău pentru că frica te ține în viață, te ține alert, crede el. „Dacă înainte mă credeam luptător, acolo am realizat că sunt mic.“
Și totuși, o imagine surprinsă în acea misiune i-a adus primul premiu Pulitzer. Recunoaște că deși acea experiență a ridicat ștacheta mult mai sus în cariera sa, l-a și ajutat să crească. Acea fotografie a fost imortalizată pe fugă, așadar nu are o poveste în spate. Astăzi, asta nu se mai întâmplă. Mizează pe spontaneitate, dar încearcă de fiecare dată să se conecteze cu subiecții lui. Vrea să nu le invadeze intimitatea, să devină invizibil pentru ei, și cu toate acestea să le fie aproape.
„O poză fără emoție e ca un trup fără suflet.“ Iar emoție într-o poză poți avea abia după ce ai câștigat încrederea persoanei din fața aparatului foto. Și pentru asta e nevoie de timp. „Respectul e cheia în meseria mea.“
La fel și răbdarea și consimțământul. De altfel, când a ajuns la Siret în 2022, în primele trei zile a stat pe margine și a analizat ce vede, s-a conectat cu lumea. Nu a făcut poze.
„Când am câștigat primul Pulitzer, am încercat să nu mă las influențat de premiu. M-am întrebat de ce m-am dus acolo, dacă aș face-o iar. Iar răspunsul a fost da, am mers pentru că lumea trebuia să știe ce se întâmplă. Fotografia e un limbaj universal.“ Oamenii dacă nu văd, pot crede că nu s-a întâmplat. Pe când imaginile sunt acolo să le arate adevărul. „Imaginile sunt pentru totdeauna.“
Și totuși, în era inteligenței artificiale, când fotografiile pot fi create prea ușor pe calculator, nu este meseria sa în pericol? „Ca fotojurnalist, eu cred în etică, nu cred în AI. Eu și oamenii ca mine ne riscăm viața pentru o fotografie. Lupt pentru credibilitate.“
Recunoaște însă că lumea se schimbă. Și chiar și așa, continuă să facă ceea ce face deja de mai bine de două decenii. „Eu sunt fotograf National Geographic și orice fotografie RAW (needitată – n. red.) merge direct pe un hard și de acolo pe PC. Adobe, agențiile și fotografii luptă pentru ca lucrurile să nu rămână neverificate.“
Când a pornit la drum, fotografia era ceva analog. Apoi, cu ajutorul tehnologiei, lucrurile s-au schimbat. Și se schimbă și acum. „Tehnologia ne-a speriat inițial, dar ne-a și ajutat.“ La fel și social media. Al doilea Pulitzer l-a câștigat în 2012 după o călătorie în Siria, și ea o țară măcinată de război. Muhammed Muheisen își amintește că, în timp ce ceilalți fotografi s-au dus inițial pe front, el a mers să vadă oamenii. A vizitat o tabără de refugiați. Era decembrie și ploua puternicic. Atunci a văzut pentru prima dată un băiețel bandajat din cap până în picioare. Când s-a apropiat, tatăl copilului a țipat la el. L-a întrebat ce vrea de la ei. „Le-am spus: «lumea va ști povestea voastră chiar dacă asta nu va schimba ceva». Nu trebuie să le promiți oamenilor ce nu poți livra.“ Și astfel, i-a permis să fotografieze copilul.
Spune că de atunci nu le-a mai dat de urmă, deși i-a căutat. Speră că băiatul a ajuns la facultate, așa cum își dorea. „Încerc să păstrez legătura cu subiecții fotografiilor mele. Încerc să le surprind în continuare viața în imagini.“
Fotografia lui preferată este cea care a câștigat UNICEF Picture of the Year. În vara lui 2015, a vizitat o tabără de refugiați sirieni în Iordania, țara sa natală. Acolo a cunoscut o fetiță foarte frumoasă, dar foarte tristă și tăcută. „I se vedeau cicatricile războiului. Tatăl ei mi-a dat voie să o imortalizez.“ În 2016, a mers din nou să o vadă. „Până astăzi, am continuat să o vizitez de două ori pe an pe Zahra (numele fetiței – n. red.). Credeam că datorită acelei imagini o să i se schimbe viața, dar nu a fost așa, deși fotografia ei a fost peste tot.“
Totuși, crede că misiunea lui e să spună aceste povești mai departe. Astăzi, Zahra are 14 ani. Iar în viața ei ceva s-a întâmplat. În 2018, când a ajuns acasă, în Olanda, unde locuiește acum, Muhammed Muheisen a primit o scrisoare de la o fetiță. Îi era adresată Zahrei. Îi spunea că a văzut imaginea în ziarul local și o întreba de ce este tristă. O mai întreba dacă vrea să fie prietena ei. La momentul acela, Zahra nu știa să scrie sau să citească. Sora ei mai mică a ajutat-o. „Iar eu am făcut și continuu să fac, până astăzi, pe poștașul între cele două fete. În asta constă puterea unei fotografii. Nu are granițe.“ Între timp, Zahra a învățat să scrie și să citească, are și o casă unde locuiește.
Muhammed Muheisen spune că nu el își alege poveștile, ci ele îl aleg pe el. Când mass-media pleacă dintr-un loc, când își pierde din interes pentru un eveniment, atunci merge el, pentru că acolo rămân oamenii cu poveștile lor. Cel mai recent, la întâlnirea din septembrie, el fusese în Ucraina și plănuia să se întoarcă în această țară care este în continuare măcinată de război.
A călătorit în toată lumea și consideră că Grecia e cel mai frumos loc de pe pământ. Poate și pentru că a petrecut acolo mult timp și a descoperit bunătatea oamenilor și talentul lor de a spune povești. Pe listă se mai află Uzbekistan, România și Iordania. Și asta tot datorită oamenilor. „Peste tot în lume oamenii sunt, în esență, buni.“
Totuși, recunoaște că meseria sa îl pune față în față și cu situații mai puțin plăcute. Și a fost aproape de moarte. În 2011, în Yemen, afirmă că nu a murit doar pentru că era mai mic de înălțime decât restul. Au fost zeci de morți la demonstrația respectivă, dintre care și trei cameramani. Și nu a fost singura ocazie în care viața i-a fost pusă în pericol. Chiar și așa, continuă să facă ce face. Pentru că lumea trebuie să știe.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
