Cand amiralul Nelson e prea sus si traficul prea pe stanga

Desi vreo patru-cinci prieteni m-au avertizat cu grija parinteasca “Sa-ti iei umbrela!”, bineinteles ca mi-am adus aminte de ea abia in avion. M-a cuprins brusc frigul, imaginandu-mi Londra asa cum o vazusem prin filme: vant, ploaie, ceata si masini trecand cu viteza pe partea stanga a strazii.

Frigul, ploaia si ceata le-am lasat la Bucuresti si nu le-am mai gasit la Londra. Aici, vreo 10 grade in plus si un cer senin de primavara. in schimb, masinile circulau intr-adevar cu mare viteza si pe partea stanga a strazii. Dupa cateva minute de plimbare care au implicat si doua-trei traversari de strada, cred ca m-am lamurit: englezii circula pe stanga ca sa-i ameteasca pe straini – confuzi si inspaimantati, acestia nu mai observa ca un sandvich costa 5 lire, iar un bilet de autobuz 3 lire, si astfel cresc spectaculos incasarile din turism! E foarte simplu, nu-ti trebuie cine stie ce politici ministeriale complicate.

Totusi, englezii au aratat un dram de bunavointa fata de vizitatorii ametiti si au scris cu vopsea pe trotuare, in dreptul locurilor de traversare, “Look right” sau “Look left”, dupa caz, ca sa-ti aminteasca ca nu esti acasa la tine si ca aici masinile pot veni absolut din orice directie la care nici nu te-astepti. Lucru de altfel foarte adevarat, eu am ajuns repede la concluzia ca inainte de a traversa e mai bine ma uit si in stanga, si in dreapta, si in spate.

Catinel-catinel, tot cu ochii-n patru, am ajuns si la un fel de Piata Romana a lor, pe numele autohton Picadilly Circus. Loc traditional de intalnire al tinerilor, in mijloc troneaza o statuie a lui Cupidon iar de jur-imprejur iti iau ochii niste ecrane video panoramice luminate si animate atat de realist incat iti vine sa te feresti si de masinile din reclame. Mai ales daca esti stresat de experienta strazii londoneze, subiect la care as vrea sa nu ma mai refer in acest articol, poate mai reusesc sa uit de el. in ceea ce priveste aglomeratia din Picadilly Circus, trebuie sa recunosc ca “rush hour”-ul lor e mai aglomerat decat al nostru.

Daca umbrela a ramas uitata acasa, evident ca nici de harta nu m-am ingrijit prea mult. La urma urmei, ce farmec are sa vizitezi un oras strain si celebru pe deasupra cu harta in mana? Asa ca mi-am vazut de drum mai departe, ghidandu-ma dupa dezvoltatul meu instinct de turist, as zice eu, total la intamplare, ar zice probabil orice ghid profesionist care s-ar fi intamplat sa-mi urmareasca parcursul.

Cu norocul incepatorului probabil, n-a durat mult si am ajuns in celebra Trafalgar Square, unde trona o foarte inalta statuie a amiralului Nelson. Atat de inalta ca nici nu mi-a incaput in fotografie, asa ca daca vreti s-o vedeti nu-mi ramane decat sa va recomand Internetul sau, de ce nu, o vizita in Londra.

antreband un tanar daca ma poate ghida spre fluviul Tamisa, mi-a aratat cu degetul orologiul Big Ben: “Tamisa e tot acolo”. Multumit ca am mai identificat un punct care sa merite vizitat, am luat-o catre Big Ben. Pe drum am dat peste Downing Street, fara 10. Numarul 10, resedinta primului ministru, era undeva la mijlocul strazii, dar accesul era inchis din cauza unei baricade pazite de Politie. in concluzie, nu e asa simplu cum pare la televizor sa vii si sa suni la usa lui Tony Blair. Oricum, daca te apleci putin spre stanga si te zgaiesti cu atentie printre gratiile metalice ale gardului care blocheaza strada (recomandare pe care mi-a facut-o unul dintre politistii din zona cu o mina suficient de plictisita ca sa ma conving ca nu eram primul curios pe ziua respectiva), marturisesc ca ai sanse sa vezi o bucata din casa lui Blair.

Nemultumit de faptul ca primul-ministru n-a iesit sa ma intampine asa cum facuse cu vreo doua zile inainte cu presedintele Basescu, am luat-o la picior catre Big Ben. Constructie suficient de impunatoare ca sa nu-mi mai inspire nici o gluma.

Tot uitandu-ma dupa ornamentele arhitecturale care in poze nu spun mare lucru, dar in realitate te cam lasa cu gura cascata, era cat pe ce sa dau peste un politist care pazea linistit unul din zidurile din jurul marelui orologiu. incantat sa auda ca sunt din Romania, politistul m-a intrebat cum merg lucrurile pe acasa – stia si de integrarea din 2007 – si cum mi se pare Londra. “si Bucurestiul e aglomerat, dar parca mai putin”, ii zic. “Well, la ultima numaratoare a reiesit ca in Londra traiesc 9 milioane si ceva de oameni”, imi raspunde el cu logica britanica.

Dupa care a venit randul meu sa-l intreb care e motivul pentru care pazeste un zid. “Acum un an si ceva, niste baieti – alpinisti profesionisti – au sarit peste zidul asta, s-au urcat pe Big Ben si au intins un banner de protest”, imi spune. Nu mai stia despre ce anume era protestul, dar cert este ca de atunci Politia si-a dat seama ca zidul respectiv este cel mai vulnerabil punct din zona si, pana la intarirea lui, agentii fac cu schimbul ca sa-l pazeasca. I-am urat asteptare usoara si am traversat strada ca sa vad Tamisa.

Tamisa e frumoasa, dar mai mult mi-a placut podul. La baza lui am observat niste placute pe care erau scrise regulile care trebuie respectate la traversare, placute aflate acolo de prin anul 1800 si ceva. Se pare ca legile se schimba mai greu in Anglia decat la noi.

Obosit de plimbarea de vreo doua ore (care, atunci cand am ajuns in sfarsit la o harta, am vazut ca nu acoperise decat vreo 2 centimetri patrati din centrul orasului), am coborat la metrou. M-am orientat spre Picadilly Line, una din cele vreo 9-10 magistrale ale metroului londonez si am plecat spre aeroport. Nu e complicat: 30 de kilometri ii faci in vreo 50 de minute. Trece repede, cu conditia sa nu te enervezi singur incercand sa-ti dai seama in ce an oare va circula si metroul bucurestean pana la Otopeni.

an metrou, la fiecare statie se urcau si coborau o multime de playere digitale Apple iPod. Le poti recunoaste dupa castile de culoare alba pe care le poarta posesorii. Mi-am adus aminte ca in Marea Britanie Apple a deschis un magazin de muzica pe Internet de aproape un an si am inteles mai bine de ce iPod-ul este deocamdata mai mult o legenda in Romania. Dar cine stie, cu integrarea de care vorbea prietenul meu politistul, poate se mai schimba lucrurile si pe la Aparatorii Patriei sau Aviatorilor…

Pana atunci, o sa mai curga ceva apa pe Dambovita, respectiv pe Tamisa. si apropo, daca ajungeti vreodata in Londra cand are loc derby-ul de fotbal Arsenal-Manchester, poate il vedeti pe stadion, nu ca mine la televizor. Totusi, chiar si asa am inteles motivele pentru care englezii fac din acest meci un “big deal”. Pasiunea nu e doar a barbatilor: femeile sunt prezente masiv in tribuna, in fata televizoarelor, si scriu si editoriale de o pagina intreaga a doua zi la rubrica de sport din ziare. Desi eu as zice ca tot in Romania e mai bine: toata agitatia asta fotbalistica parca n-are nici un rost daca n-ai in peisaj si un Gigi Becali, sau hai, macar un Mitica Dragomir.
mihai.musatoiu@zf.ro

Stil de viață