Călătorie în secolul 19
În perioadele de criză nu e timp pentru vacanțe. Când condițiile pieței se înăspresc, mă gândesc foarte rar la distracții. Cu toate acestea, este pur omenesc să-mi iau un timp liber. Anul acesta fiind unul atipic, am fost forțat să…
În perioadele de criză nu e timp pentru vacanțe. Când condițiile pieței se înăspresc, mă gândesc foarte rar la distracții. Cu toate acestea, este pur omenesc să-mi iau un timp liber.
Anul acesta fiind unul atipic, am fost forțat să îmbin plăcerea cu afacerile personale. Fiul meu cel mare urmează cursurile universitare în Statele Unite și în timpul verii a lucrat ca bucătar într-unul dintre restaurantele elegante din Falmouth, Cape Cod. Bucătar e mult spus, pentru că de fapt era însărcinat cu prăjitul cartofilor și al scoicilor. Ca în orice sfârșit de vară, am decis că pregătirea pentru școală alături de fiul meu trebuie să includă și ceva soare și plajă.
Așa că ne-am hotărât să vizităm Nantucket. Pentru cei care nu cunosc insula, aceasta este situată la 50 de kilometri de coasta de sud a peninsulei Cape Code. Nantucket este un oraș din secolul 19 cu tradiție în pescuitul balenelor, rămas necunoscut publicului larg până în anii ’90, când un val de cumpărători din Boston și New York au început să construiască aici locuințe frumoase. În ciuda fluxului de străini, Nantucket și-a păstrat aspectul tradițional caracteristic Noii Anglii.
Străzile pavate cu piatră din centrul orașului s-au păstrat, dovadă fiind faptul că le simți pe fiecare dintre ele când conduci mașina. Plajele sunt imaculate și cei mai mulți oameni evită să meargă cu mașinile folosind în schimb bicicletele – ca să nu menționez că taxa pentru a veni cu mașina pe insulă este destul de mare.
Fiind din Boston am știut dintotdeauna despre această insulă, deși Martha’s Vineyard ocupă prima pagină ca principală destinație pentru vacanța de vară a președinților SUA și, bineînțeles, a familiei Kennedy.
Deși de dimensiuni reduse (20 km X 4 km), insula lasă impresia de nemărginire. Soarele aproape că nu apune niciodată, iar apele Atlanticului cunoscute pentru temperaturile joase sunt de fapt chiar calde aici întrucât curenții calzi din Florida ajung până la malurile sudice ale insulei. Din acest motiv se întâmplă frecvent ca rechinii albi să-și facă apariția, un amănunt pe care îl am întotdeauna în vedere atunci când înot sau fac schi nautic.
Pentru mine o zi tipică la Nantucket începe la 6.00 dimineața. Da, venind din România sunt în continuare afectat de diferența de fus orar și nu pot dormi mai mult de ora 1.00 după-masă (ora României).
Probabil m-ar ajuta dacă mi-aș regla ceasul după ora locală, dar dintr-un motiv sau altul nu mă pot deconecta atât de mult.
Mă consider norocos că nu trebuie să stau la hoteluri și sunt de obicei invitat în casa celui mai bun prieten al meu din facultate (care se întâmplă să fie acolo când mă duc și eu). Mătușa lui – care a făcut parte dintre coloniștii veniți la mijlocul secolului 19 – are mai multe case pe insulă, iar una dintre ele se află chiar pe plajă.
După ce mă trezesc mă urc pe bicicletă și fac o cursă până la Black Eyed Pea Dinner pentru o porție de ouă cu șuncă în stil american. Porțiile sunt mereu uriașe, dar nu observ asta niciodată în timp ce citesc New York Times. După micul dejun, mă întorc acasă la timp să îmi salut prietenii care abia s-au trezit.
De obicei îmi încep ziua înotând în ocean, dar această vizită a inclus și o partidă de golf la clubul local. Trebuie să recunosc că, deși nu este sportul la care sunt cel mai competitiv, încerc să marchez un par în turul de 18 găuri (de obicei și reușesc, spre invidia prietenului meu care este un jucător înrăit).
Ne întoarcem acasă pentru masa de prânz timp de o oră și apoi mergem spre plajă, care de obicei înseamnă schi nautic combinat cu înot și cu câteva beri americane băute alături de prieteni. Nu e niciodată prea mult timp pentru relaxare, dar după câteva ore petrecute la soare simt nevoia să fiu din nou în mișcare.
Îl conving pe prietenul meu Tom să alergăm – pentru că este un fost campion la wrestling nu poate refuza nicio provocare sportivă. Mai ales din partea mea. Apropiindu-ne de vârsta de 50 de ani, genunchii ne cam scârțâie în timpul alergării standard pe un circuit de 8 kilometri.
Pe parcurs întâlnim zeci de alți alergători (de obicei supraponderali), întrucât visul american pare să includă exerciții fizice indiferent de greutatea unei persoane.
După aportul de adrenalină, încep să mă gândesc la cină și, ca un musafir care locuiește pe gratis, mă ofer desigur să cumpăr cina. În prima seară facem întodeauna un grătar, așa că mă grăbesc la magazinul de pește pentru a face aprovizionarea cu creveți, scoici, cod și somon.
E o masă simplă, dar nimic nu e mai gustos decât fructele de mare proaspete, ceea ce nu e foarte greu de obținut atunci când te afli pe o insulă.
După cină “ne ocupăm” de a patra sticlă de chardonnay californian. Deși a fost o zi plină, atmosfera de vacanță îmi permite să mai ies o dată și seara. Pe insulă nu sunt discoteci sau cluburi mondene, dar sunt câteva localuri în care te poți distra. Cele mai cunoscute locuri de reuniune sunt Chicken Box și Muse. Ambele sunt pline până la refuz de turiști arși de soare care beau gin tonic sau bere Bud. Muzica este asigurată de o formație de mâna a doua, dar la ora două dimineața orice muzică începe să sune bine.
De obicei intru în vorbă cu unul dintre localnici care mă întreabă de unde sunt și cu ce mă ocup. Reacția obișnuită când aud de România este să compare muncitorii sezonieri din Europa de Est (mulți sunt din Bulgaria, Ucraina, Polonia etc) și să spună cât de bine s-au adaptat românii vieții de pe insulă.
A doua zi începe la fel. Mă trezesc devreme pentru micul dejun. Astăzi este zi de pescuit și la ora 7.00, după șuncă și ouă, ne ducem la Great Point să prindem pește albastru. După două ore și numai două mușcături, plecăm cu mâna goală.
Nefiind un mare pescar, nu sunt dezamăgit. Experiența de a sta pe plajă în timp ce soarele răsare compensează orice așteptări – nu prea mari nici la început, oricum. Ne continuăm ziua navigând și pregătindu-ne pentru o întrecere în golful nordic. Pentru că nu am mai făcut asta de zece ani, am nevoie de jumătate de oră să ridic catargul.
După alte câteva mișcări greșite, pornim. Nu e nevoie să mai spun că ajungând printre ultimii m-am gândit la cât de nepriceput sunt la navigație sau la cât de buni sunt adolescenții chiar și cu foarte putin antrenament.
În această perioadă nu îmi permit mai mult de două zile în vacanță, așa că la 6.00 mă îmbarc pe feribot împreună cu fiul meu pentru a ne întoarce la Cape.
Anul acesta am avut noroc pentru că de obicei vremea rea de pe insulă înseamnă frig, ploaie și mai nimic de făcut.
Cineva acolo sus s-a gândit la mine, întrucât am prins perioada cu cea mai bună vreme din întreaga vară. Patru zile mai târziu uraganul Ivan se îndrepta spre New England. Se pare că distracția nu poate dura o veșnicie.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
