Caini roz si vrabii recalcitrante

In primul rand, tin sa precizez: sunt o mare iubitoare de animale de casa. Avand in vedere ca, la un moment dat, am gestionat cu succes un husky, un boxer, un papagal si un purcel de Guineea, cred ca nu mai e nevoie sa-mi sustin cu foarte multe argumente afirmatia de mai sus. De-a lungul anilor, in viata mea au mai existat si ciori cu cate o aripa rupta, o serie intreaga de porumbei (dintre care imi amintesc cu duiosie de Coco, porumbelul negru care nu manca decat ciorba si nu oricum ci din farfurie), cateva vrabii recalcitrante, pestii prinsi de tata care ajungeau invariabil in lacul din Parcul Carol, si tot asa mai departe.

Singurul care a reusit sa-mi zdruncine oarecum convingerea ca animalele sunt mult mai bune decat oamenii a fost Toto, exemplarul de husky care a devorat absolut tot ceea ce se putea din casa, incepand cu mobila si terminand cu plantele, cartile si hainele. Dupa inevitabila criza de nervi, am ajuns la concluzia ca este de fapt un semn care sa ma determine sa renovez si sa redecorez. Prin urmare, Toto a fost exilat la tara, unde a reusit intr-o perioada foarte scurta de timp sa decimeze efectivele de gaini, gaste, pisici si alte vietuitoare aciuiate prin curtile satenilor. Astfel incat am fost nevoita sa deschid un fond pentru intr-ajutorarea victimelor lui Toto, care nu da deloc semne de osteneala sau de indurare.

Cu toate acestea, daca nu il punem la socoteala pe Toto, raman o persoana care isi doreste animale prin casa, chiar daca, atunci cand imi plimb cainele sunt nevoita sa parez diverse reactii ale bucurestenilor, fiinte calme si perfect normale, dupa cum toata lumea stie: “Mai bine ai face 22 de copii decat sa plimbi cainele ala!”, “Cainii sunt purtatori de lepra si ciuma” etc. Momentul preferat a fost insa cand o bioenergoblablabla mi-a declarat cu seriozitate ca detecteaza aura unei rude de mult decedate in jurul cainelui care tocmai pastea placid niste panselute.

In pofida afectiunii mele pentru caini si alte asemenea fiinte, marturisesc insa ca nu reusesc sa-i inteleg pe cei care se dedau unor adevarate ritualuri, precum vecina care i-a vopsit caniche-ului Pufi (cum altfel?) blana in roz, pentru ca are multi pantofi de aceasta culoare. Sau bunul meu prieten, care, de cand a divortat, ia cina in fiecare seara la ora noua, asezat cat se poate de ceremonios la masa, in capatul careia, chinuindu-se sa stea drept pe scaun, se afla buldogul englez Hammer. Eu una nu vad nici o asemanare intre “fosta” si Hammer, dar amicul cu pricina se jura ca similaritatile sunt izbitoare.

Deocamdata, eu refuz sa impodobesc cainele cu fundite, sepcute sau alte asemenea accesorii si nici nu am de gand sa imi numesc vreun viitor patruped Pufi, Fifi, Mimi, Lady… Pentru asta o sa am destul timp cand voi fi batrana, senila si o sa ma imbrac in roz.
raluca.badea@zf.ro

Stil de viață