Buna! Pe mine ma cheama Fatma. Bine ai venit in Cairo!

Nu am citit nimic inainte de plecare. Nu am vrut sa vad fotografii sau sa ascult pareri “pretioase” despre cum ar trebui sa fie sau ce ar trebui sa vad. In primul rand ma enerveaza teribil toate atractiile turistice din marile orase dintr-un singur motiv: mi se par tocite de patina miilor de impresii si a miilor de de fotografii, suveniruri si alte asemenea obiecte. M-am decis sa ma expun in fata experientei Cairo complet, fara rezerve.

Trebuia sa plecam din Romania la 23.00 si sa ajungem pe la 3-4 dimineata. Am plecat la 2, s-a prelungit escala la Aman si am ajuns…candva, dimineata la Cairo. Eram imbracata cat se poate de nepotrivit, desi m-am gandit inainte de plecare ca ar trebui sa-mi iau si eu un tricou pe sub “sacul de dormit”, adica geaca de care nu m-am despartit iarna aceasta. Mi-am ignorat ideea buna si cand am pasit in Cairo am regretat.

Era primavara! Simteam ca am calatorit prin timp si ca am scapat de iarna asta blestemata pe care o iubeam in copilarie. In fata aeroportului ne astepta un microbuz cu Izmail, soferul, nevorbitorul de engleza cu care aveam sa ne intelegem de minune prin semne.

Primul lucru care m-a izbit a fost faptul ca mai toate masinile din fata aeroportului erau lovite. Cand a apasat Izmail pe acceleratie am inteles de ce. In Cairo, semafoarele, benzile frumos delimitate cu alb sunt pur decorative. Exista o singura regula: cine intra primul trece. Sa stationezi la un semafor rosu este o greseala capitala care iti va fi sanctionata prin zeci de claxoane.

Alt lucru demn de observat la masinile din Cairo este modul in care sunt decorate. Aproape fiecare automobil are o blanita pusa pe bord. Pe blanita sunt asezate cateva jucarele din plus. Pe parbriz sunt lipite alte jucarele, iar in spate este alta blanita. Lipsesc oglinzile retrovizoare si se semnalizeaza cu mana.

Daca ai probleme la mana stanga, nu iesi in trafic in Cairo. Masinile se parcheaza una in spatele celeilalte, fara pic de spatiu. Cum se iese? Simplu. Toate masinile sunt scoase din viteza. Proprietarul intra in automobil si incepe sa loveasca “gentil” masinile din spate si din fata, facandu-si astfel loc.

Pana am ajuns la hotel, m-am trezit complet si am invatat primul meu cuvant in araba: zahma, adica aglomeratie, ne-a explicat Izmail prin diferite semne. Era dimineata si era destul de linistit. Cand vorbim de peste 16 milioane de locuitori, linistea lor este rush-hour la noi. Infrastructura este impecabila – ar fi fost un calvar daca lucrurile stateau altfel. Practic, mergi numai pe poduri. Cladire langa cladire, sute de rufe puse la uscat si antene parabolice intr-un haos in care cu siguranta exista un sistem. Cladirile sunt neterminate pentru ca astfel locuitorii sunt scutiti de anumite impozite. Cairo este un oras in care saracia este subventionata in functie de patru culori pe care le primesc locuitorii cand isi declara veniturile. Rosu este saracia lucie, galbenul aduce putina lumina si asa mai departe. In Cairo, peste 2 milioane de locuitori traiesc in cimitire, in cavouri. Vezi rufe atarnand de statui mortuare si copii juandu-se printre ele. “Makabra”, ne-a spus Izmail si de data asta nu au mai fost necesare gesturi pentru a intelege.

In ciuda acestor lucruri, Cairo nu este un oras care sa te deprime. Ceea ce este poate o declaratie hazardata tinand cont ca am avut la dispozitie doar trei zile sa-l savurez. Am ajuns la hotelul care era situat pe malul Nilului. Cum sunt o persoana “norocoasa” din fire, am primit o camera cu vedere spre oras, la etajul 27. Bine si asa! De cate ori ai ocazia sa vezi Cairo de la asemenea inaltimi? Mare lucru oricum nu am vazut pentru ca mi-e teama de inaltimi.

In prima zi, am mers la Muzeul de Egiptologie. Aventura nu a fost muzeul in sine, ci drumul pana la muzeu. Este verde, esti pe trecerea de pietoni? FUUUGGGI sau roaga-l pe un politist sa opreasca circulatia pentru tine. O va face!

Muzeul mi s-a parut cam neorganizat pentru gustul meu nestiutor de mituri egiptene. Eu aveam o nevoie acuta de ghid, de explicatii, de statui frumos aranjate in ordine cronologica, de la Vechiul Regat la Noul Regat, pe dinastii si in ordine alfabetica. Acelasi haos placut domnea in prafuitul muzeu. Camera tanarului Tutankhamon, alintat Tut de catre arheologi si nu numai, a fost spectaculoasa. Doar masca avea 11 kilograme de aur, primul sarcofag in care i-a fost introdus trupul imbalsamat era din aur masiv, toate bijuteriile erau tot din aur, iar sceptrele puterii erau si ele aurite. Am ramas blocata pentru ca daca stai bine sa te gandesti Tutankhamon a fost un faraon cu o imporanta minora, celebritatea revenindu-i tocmai datorita faptului ca mormantul sau a fost descoperit intact. Nici nu vreau sa ma gandesc la bogatiile cu care a fost inmormantat Ramses.

Seara, m-am plimbat cu vaporasul pe Nil, care nu mai este de mult casa crocodililor. Nici macar a pestilor. Cel mai interesant lucru pe care l-am vazut pe vaporas a fost un dervis (in traducere libera un dansator) cu o fusta foarte mare care se invarte 20 de minute incontinuu. Fusta fiind mare si colorata, se creeaza un efect vizual uimitor. Nici dansatoarea din buric nu a fost rea, dar din pacate bliturile chinezilor si japonezilor faceau aproape imposibila vizionarea voluptoasei dansatoare.

A doua zi am fost in bazar. Nu sunt adepta shoppingului fara frontiere si din acest motiv am fost usor sceptica la inceput. Dupa ce ne-a purtat iar Izmail pe carari de vis printre tarabe cu fructe si mii de oameni, am ajuns si in bazar. Este urias. Totul este de vanzare si totul se negociaza. In bazar gasesti strada narghilelelor, bulevardul pietrelor pretioase, aleea camasilor si multe altele. Toata lumea si-a dat seama ca suntem turisti. Aici, doar trebuie sa te uiti la cum este imbracat omul si-ti dai cu repeziciune seama ca nu este de-al locului.

Alt lucru a fost uimitor. In Cairo daca zici ca esti roman, interlocutorul tau iti spune care este capitala Romaniei si striga dupa tine” prieten, victorie!.” Am stat aproape un an in Franta si am avut parte de cele mai odioase reactii la auzul nationalitatii mele.

Pana la urma, mi se pare ca notiunea de civilizatie este intrinsec legata de cultura ospitalitatii. Veneau copii de pe strada si imi spuneau “Buna! Pe mine ma cheama Fatma. Bine ai venit in Cairo!” si plecau. A fost cea mai uimitoare senzatie pe care am trait-o in vreo tara straina.

Am mancat la un restaurant de pe strada un fel de pui, cu o pasta si falafe, adica lipii. In momentul in care a trebuit sa iau prima inghititura, zeci de pisici au tabarat pe mine (evident exagerez, dar fobia mea fata de pisici imi ofera o scuza). Oriunde, in Cairo vedeai pisici, animal sacru la ei. Au inceput sa se bata pe la picioarele mele, m-au zgariat, mi-a curs sange si era sa mor (repet, am o frica aproape patologica fata de ele).

In acel moment, a venit stapanul restaurantului cu un bat. Cat timp am mancat, a stat langa mine si a lovit cu el in ciment protejandu-ma. Asta numesc eu customer care.

In ultima zi am ajuns pe platoul Giseh, la piramide. Respiri istorie si calci pe sacru, iar cuvintele, ca de atatea ori, sunt de prisos. Chefren, Cheops, Micherinos. Toate cele trei piramide ni se etalau in toata splendoarea lor si parca ne spuneau: “Niciodata nu se va construi ceva atat de impunator ca noi. Zilele voastre nu mai creeaza mituri, inspiratia voastra nu mai naste povesti.” Sunt colosale. O piatra din baza unei piramide este cat un om. Am intrat in piramida lui Chefren si am mers pe un culoar de aproximativ 100 de metri aproape in genunchi.

Era atat de cald si atat de intuneric. Parca toate misterele lumii se plamadeau acolo. Camera mortuara nu era plina de hieroglife, pozele din cartile de istorie fiind de fapt din Valea Regilor. Dar simplitatea acelui interior te inabusea. Sfinxul statea tacut de paza si se lasa fotografiat de miile de aparate fiind la fel de fotogenic in orice poza. Din senin s-a starnit o furtuna de nisip care a alungat toata multimea de turisti. Poate ca aveau si ele nevoie de liniste…

Cu aceasta ocazie, cand nisipul iti intra in nas, urechi, ochi, gura, am inteles ca este o idee destul de buna sa iesi la plimbare infasurata in multe valuri.

Cred ca este pentru prima data de cand scriu, cand imi doresc mai multe semne pentru ca nu am vorbit de Moscheea de Alabastru si nici de portocalele lor mici si incredibil de dulci. Am parasit Cairo in miez de noapte, iar dimineata, cand am ajuns pe plaiurile mioritice, mi-am strans fularul pe langa mine si am pornit, din nou, spre casa. Parca pierdusem un vis de vara frumos…

Gastronomie