Boccaccio, inca un italian...

Fac ce fac si ajung iar la vile, deoarece, in ultima vreme nu se mai poate plimba bucuresteanul prin vechile cartiere boieresti fara a da peste un restaurant adapostit de o constructie veche si impunatoare, datand, cel mai probabil, din epoca interbelica, atunci cand oamenii aveau gust, iar arhitectii idei.

Restaurantul Boccaccio este situat, bineinteles, intr-o vila, foarte eleganta de altfel, dar asteptarile induse de exteriorul fara cusur sunt infirmate de simplitatea din interior. Nu am avut niciodata nimic impotriva simplitatii si o prefer de departe unei sofisticari incarcate si kitschioase, dar, in acest caz, schisma dintre aspectul exterior de-a dreptul princiar si nota interioara de casa taraneasca este foarte evidenta si oarecum deranjanta. Oricum, dat fiind ritmul in care vechile vile sunt convertite in restaurante, cred ca majoritatea proprietarilor locuiesc acum la Snagov.

Dupa cum arata si numele, Boccaccio este un restaurant italienesc, ce se adauga la un numar deja mare de asemenea locuri in Bucuresti, ceea ce ma face sa lansez doua supozitii: fie bucataria italieneasca este cea mai usoara din lume, fie aceste localuri sunt conduse de italieni care nu mai pot opera evaziuni fiscale in Uniunea Europeana si astfel se stabilesc la Bucuresti. Un lucru e cert – acesti investitori italieni sunt atrasi in Romania de doua elemente, ambele foarte atragatoare: potentialul considerabil al pietei si femeile frumoase, de care tara noastra nu duce lipsa, ba dimpotriva. Astfel, fiecare Giovanni are ocazia de a deschide un restaurant profitabil, foarte departe de nevasta.

Mi se pare destul de greu sa fac o deosebire clara intre restaurante italienesti precum Boccaccio, Basilicvm sau Zafferano – toate in vile, toate decorate cam dupa acelasi tipic, iar meniurile se aseamana. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc ca mobilierul de la Boccaccio este agreabil, deschis la culoare, cu ornamente placut colorate. O fi fost, probabil, mobila socialistilor de la periferia Romei in filmele lui Vittorio de Sica. Pe de alta parte, mesele sunt mult prea inghesuite pentru gustul meu, asa ca, atunci cand restaurantul este plin, cred ca poti baga din greseala lingura in farfuria clientului de la masa vecina.

Poate ca cel mai mare atu al restaurantului (luminos si primitor de altfel) este privelistea – de la fereastra se poate admira toata forfota de pe Radu Beller, iar, in asteptarea supei, oaspetii pot face un adevarat recensamant al noilor imbogatiti care isi permit acum sa cumpere patrunjel si fructe din Piata Dorobanti, pe care le transporta apoi cu limusinele. De fapt, cred ca, in loc sa cheltuiasca bani si timp pentru a construi un show-room, firmele Mercedes sau BMW ar putea doar sa ingradeasca Piata Dorobanti, unde numarul de super-masini pe metrul patrat este de-a dreptul impresionant. Pe Radu Beller pana si cersetorii sunt mai ajunsi decat in restul Bucurestilor: daca le dai doar 10.000 de lei te injura, iar, in timpul liber, cand nu cersesc vand ceasuri false.

Dupa ce am tot analizat privelistea (remarcand ca lui George Copos ii merg foarte bine afacerile), am gustat din aperitivele aduse din partea casei. Acest amuse-gueule servit la Boccaccio imi aduce aminte de primele petreceri date dupa decembrie ’89, unde oaspetii erau coplesiti de platouri imense pline cu cascaval si masline trase in teapa. Cred ca bucataria italieneasca ar fi putut inventa ceva mai deosebit. Ce-i drept, aperitivul este diferit de eternele felii de paine prajita cu rosii si ulei de masline, dar cu siguranta nu e mai bun.

Apoi m-am delectat cu Straciatella – supa de pui cu ou si parmezan. Albusul de ou dres cu mirodenii si cu patrunjel este asezonat cu cantitati generoase de parmezan, care se intinde lenes intre lingura si gura. Supa fierbinte si aromata este exceptionala, un debut perfect pentru orice masa.

Personalul de la Boccaccio este profesionist, politicos si prompt, dar picolita, desi zambareata, ar trebui sa mearga la scoala de chelneri. Pana acum, am avut parte de doua tipuri de chelneri bucuresteni: profesionisti si bosumflati sau neprofesionisti si zambitori. Astept cu nerabdare sa dau peste personalul neprofesionist si bosumflat, iar speranta de a fi servit de chelneri profesionisti si veseli nu cred ca va deveni realitate in viitorul apropiat.

Uitandu-ma din nou pe fereastra, am remarcat fascinat modul in care circula bucurestenii, intr-o dezordine balcanico-primavaratica: se gaseste intotdeauna cineva care sa parcheze Mercedesul in mijlocul drumului sau in statia de autobuz, in vreme ce pietonii urmeaza niste trasee numai de ei stiute, traversand prin cele mai stranii locuri sau, mai precis, aruncandu-se in fata masinilor. La randul lor, cersetorii isi storc vizibil mintea, intrebandu-se cum sa profite de pe urma alegerilor, avand in vedere ca evenimentul aduce bani pentru toata lumea (agentii de publicitate, ziare).

Asa stateam si filosofam in asteptarea felului principal si ascultand un fond musical de exceptie, care mi-a adus aminte de copilarie – cantecele lui Celentano din anii ’60. Am observat intre timp si vantul, ploaia si negura de afara, si am realizat ca vremea nu prevesteste nimic bun. Cred ca vin alegerile…

A sosit apoi pestele spada – o bucata uriasa de file innabusit la cuptor, nici prea gras nici prea slab, scaldat intr-o crema parfumata de busuioc, asezonat cu rozmarin, stropit cu ulei de masline si cateva picaturi de lamaie, acompaniat de fasole verde frageda si cartofi natur cu patrunjel. Este un fel de mancare extrem de gustos dar si foarte usor. Numai bun pentru o zi cand chiar trebuie sa te intorci la serviciu si sa lucrezi, nu sa dormi cu capul pe tastatura. Foarte bune si pastele facute in casa, in acest caz Tortelacci suculente, umplute cu urda si servite cu manatarci si parmezan.

Cu toata mancarea excelenta, nici acest restaurant nu cred ca va intra prea curand in circuitul noului angajat roman la o companie multinationala – mai e cale lunga pana cand salariul ajustat la inflatie ii va permite micutului manager sa pranzeasca aici. In alta ordine de idei, mancarea este intr-adevar delicioasa dar nu va rupe gura ghidului Michelin.

Inghetata siciliana de vanilie, ciocolata si capsune presarata cu nuci si migdale este, la randul ei, preparata in casa, un deliciu care a mai inseninat ziua, un desert absolut sublim. La fel si clasicul mille-feuille sau para caramelizata.

Am incheiat masa in discursul melodios al maestrului bucatar care este italian get-beget si care ne-a explicat in dulcele grai latin cruciada sa personala in cautarea unui mille-feuille perfect.

* Strada Radu Beller nr 11. Telefon: 0740 009 900.
peter.imre@zf.ro

Ceasuri & Bijuterii