Berlin, meine Liebe

Daca sunteti dintre cei care cred ca Berlinul nu se afla in capul listei de orase turistice de vizitat cat mai curand, ar fi bine sa lasati incapatanarea acasa: capitala Germaniei prezinta un curios si ofertant melanj de atractii, de la istoria zbuciumata pana la centre comerciale din care nu te dai dus decat la inchidere.
Ca orice turist care nu citeste prea mult inainte de a vizita un oras (parte din lene, parte din dorinta aventuroasa de a descoperi totul la fata locului), stiam Berlinul numai din povestile prietenilor, uitate aproape pe de-a intregul sau surghiunite in sertarase greu accesibile ale memoriei. Un lucru imi aminteam: la Berlin totul incepe din Potsdamer Platz.
Nimic mai neadevarat, dar asta nu inseamna ca la nici doua ore de la sosirea pe aeroportul Schnefeld (nu plecati doar cu buletinul la Berlin, vamesii germani stiu de ce, ai nostri nu, iar replica ultimilor a fost ca “aia nu se pricep”), mergeam cu tramvaiul spre una dintre cele mai cunoscute piete ale Berlinului de Est, Alexanderplatz, o statie intermediara inainte de Potsdamer Platz. Dupa vreo zece minute de zgait in vitrinele Galeria Kaufhof si cateva adnotari cuprinzatoare cu privire la hainele de cumparat, plus sapte statii cu metroul, am coborat in regatul cladirilor de birouri din otel si sticla, Potsdamer Platz, dominat de sediul Sony Center si cupola lui franjurata mereu schimbandu-si culoarea.
Impresionat de aspectul ultramodernist al sediului, dar si de atragatoarele terase in cvasi aer liber, incalzite de Heizpilze (ciuperci cu gaz), m-am indreptat glont catre Cinestar, cel mai mare cinematograf din Berlin si in acelasi timp unicul (ce trist!) care prezinta filme in versiune originala. Cum germana mi s-a parut intotdeauna ca suna ca niste injuraturi intr-o limba moarta (iar cuvintele au exact de cinci ori mai multe litere decat ar trebui) nu s-a aflat niciodata pe lista mea “de invatat”, asa ca engleza nemtilor (excelenta) a fost de mare ajutor.
In orice caz, la Cinestar am descoperit ca proverbiala punctualitate germana este doar un mit: filmul a inceput cu 20 de minute intarziere si a fost precedat de nu mai putin de 30 de minute de reclame (traduse? nici vorba!) in care nu am aflat absolut nimic, printre altele, despre tampoane igienice, lotiuni autobronzante si o marca de bere al carei nume l-am uitat din cauza celor 300 de spartani lui Leonidas, Zack Snyder si Frank Miller. Oricum, experienta IMAX merita, iar pretul de nici opt euro este absolut derizoriu pentru conditiile de vizionare.
Usor ametit de valurile de sange de pe ecranul de 28 de metri latime, a trebuit sa iau un taxi pentru a ajunge acasa, nestiind ca Berlinul dispune de un sistem de transporturi (oare si el se cheama RATB?) foarte prietenos cu petrecaretii, prin urmare este functionabil tot timpul noptii. Si taxiurile la fel, numai ca acestea costa de vreo cinci ori mai mult decat in Bucuresti, iar taximetristii nu dispun de suficiente cunostinte de grafologie pentru a descifra scrisul ilizibil al binevoitorilor prieteni care m-au primit in gazda. Dar cu aceasta ocazie am avut parte de un “Berlin by night” foarte frumos, ce mi-a servit si la realizarea programului pe a doua zi.
Care a inregistrat distrugerea celui de-al doilea mit al nemtilor: raceala. In cautarea unui local vestit pentru calitatea programelor sale, am batut unul dintre cele mai lungi bulevarde din Berlin in lung si-n lat, pentru ca la numarul specificat pe site-ul localului se afla un suspect restaurant arabesc. Intreband intr-un magazin, am avut surpriza sa mi se ofere o calatorie cu masina de catre o namila de neamt de cel putin doi metri, care a zis ca locul respectiv e la numai cateva minute de mers. Neamtul nu rupea o vorba pe englezeste, dar gestul lui invitativ si autoritar din fata masinii (o dubita cu ferestrele acoperite) era extrem de graitor: “Urca-te!” Fel de fel de stimuli s-au invalmasit in mintea mea, printre care dimensiunile lui, ale mele, amenintarile bunicii ca ma da la tigani daca nu-s cuminte si avertismentele aproape isterice cu privire la neonazistii care bantuie Berlinul, iar rezultatul a aparut sub forma unui palpaitor “DANGER!” scris cu litere deloc prietenoase pe un fundal rosu-intunecat si brazdat de fulgere. Am sters totul cu un clipit din gene si m-am urcat in dubita, ajungand in doi timpi si trei miscari la localul respectiv.
Dar sa revenim la ce-i de vazut in Berlin. O oprire obligatorie este turnul televiziunii (din care esticii ii spionau pe vestici), cu interiorul bulei transformat intr-o platforma de observatie la etajul inferior si un restaurant rotitor la etajul superior. In ciuda locatiei, preturile sunt mai mici decat la un restaurant de fite din Bucuresti (cu 20 de euro nu-ti mai e foame toata ziua) si ai avantajul de a vedea intr-o jumatate de ora tot Berlinul la picioarele tale. La intrarea in turn veti gasi o domnisoara care pentru trei euro va interpreteaza din punct de vedere grafologic, cu ajutorul unui program, semnatura. Nu aruncati banii, eram cu doi prieteni si ne-a iesit tuturor ca suntem destepti, proactivi si de-o sensibilitate fenomenala. Si nu e deloc asa…
Imediat in fata turnului se afla fantana scuipatoare a lui Neptun, cunoscut loc de intalnire pentru adulti si de zbenguiala pentru tanci, innebuniti sa se urce pe cele patru statui care-l inconjoara pe zeul apelor. In dreapta fantanii este Marienkirche (adica biserica sfintei Maria), iar in stanga Primaria Rosie.
De aici la cel mai frumos bulevard din Berlin, Unter den Linden, nu mai e decat un pas. Traducerea in romaneste ar fi bulevardul Sub Tei, un nume foarte romantic si foarte potrivit pentru acesti cativa kilometri de asfalt, care reunesc de o parte si de alta o multime de atractii ale Berlinului: Domul, Lustgarten (adica Gradina placerilor), Gendarmenmarkt, Opera de stat, Bebelplatz (piata in care au fost arse cartile asa-zis subversive in 1933, eveniment comemorat acum cu ajutorul unei biblioteci albe, plina de rafturi goale, care poate fi vazuta printr-un panou din sticla transparenta din caldaramul pietei), hotelul Adlon (de unde Michael Jackson era cat pe ce sa-si scape odrasla in 2002), Pariser Platz, pentru a se sfarsi la poarta Brandenburg, simbolul reunificarii Germaniei, pe langa care trecea pana in 1989 Zidul Berlinului. Foarte aproape se afla Memorialul Holocaustului, impresionantul ansamblu de 2.700 de blocuri de granit ridicate pe 19.000 de metri patrati in memoria milioanelor de evrei ucisi de Germania nazista (noaptea poate fi chiar lugubru).
Tot la doi pasi, se afla ansamblul de cladiri al Parlamentului (Reichstag), din cupola caruia Berlinul se vede ca in palma, avand sub picioare sala cu scaune albastre unde dezbat parlamentarii germani (conceptul arhitectural al cupolei vrea sa sublinieze faptul ca Parlamentul este in slujba poporului, asa cum declara si inscriptia de pe fatada cladirii: “Dem Deutschen Volke”/”Pentru poporul german”).
Un alt punct de atractie care nu trebuie ratat este Insula Muzeelor. Aflata la inceputul Unter den Linden, in mijlocul raului Spree, insula satisface dorintele oricarui pasionat de istorie si arta.
Nu am apucat sa vad decat un singur muzeu, Pergamon Museum (in fata lui se afla resedinta Angelei Merkel), in care este refacut un intreg templu grecesc excavat la Bergama, Turcia. Pe langa fresce, sarcofage si statui, veti vedea acolo sali intregi refacute exact cum aratau acum doua milenii, iar aripile persana si islamica nu-s nici ele de lepadat.
Si cand incepi sa te saturi de statui si piete, muzee si opere, biblioteci si turnuri, bulevarde si castele, Berlinul iti arata ca resursele nu i se epuizeaza niciodata si te trimite la o superpiscina, acolo unde sigur ai alege sa petreci cateva zile, daca n-ar fi alte muzee si alte castele si alte bulevarde. Piscina olimpica este extrem de ieftina, astfel incat cu doar patru euro ai acces nelimitat la toate bazinele din incinta.
Aici am avut inca o dovada ca limba germana este necesara, asta cand mi-am dat seama ca sunt singurul care se plimba aproape gol intr-o mare de oameni imbracati: vestiarul in care ma chinuisem timp de o jumatate de ora
sa-mi inghesui efectele era destinat doar lucrurilor de valoare, adevaratele vestiare aflandu-se in alta parte. Am zambit frumos in stanga si dreapta, sperand ca apa din piscina este suficient de murdara ca sa nu ma mai vada nimeni. Nu a fost, asa ca mi-am dat toata silinta sa invat al treilea cuvant german din repertoriu, rezumat pana in acel moment la “ja” si “danke”. Prin urmare am trecut direct la propozitii dezvoltate, si asta cu ajutorul unei cucoane corpolente, care mi-a aruncat un “Arschloch, Finger weg von meiner Wasche!”(1) nu foarte amabil, provocat probabil de miscarile mele cam haotice in incercarea de a nu ma duce la fund (in copilarie n-am tinut cont de avertismentul “inotul iti poate salva viata”).
M-am tot chinuit sa gasesc o incheiere adecvata acestui articol, dar mi-am dat seama ca nu e necesar. Berlinul e un oras prea frumos ca sa stau prea mult timp departe de el si, daca sunt adevarate zvonurile conform carora low-costul German Wings va inaugura in toamna primul zbor direct Bucuresti-Berlin, nimic nu ma va face sa stau departe de capitala Germaniei mai mult de cateva luni. Tschuss!

(1) Zevzecule, ce faci cu mana in costumul meu de baie?

Cultură /TURISM