Barcelona file de poveste

Vorbesc aici despre Barcelona si Bucuresti, normal. M-am apucat sa scriu pentru ca ma tot uit la niste poze cu o vara care a plecat si in loc sa dau drumul la aerul conditionat sa simt un pic de racoare in “cutiuta mea de chibrituri” trag patura mai aproape pentru a alunga frigul.
Nu o vazusem pana acum si tot ce auzisem despre Barcelona era legat in vreun fel sau altul de Gaudi si de Zara, de zecile de magazine Zara. Ma astepta o surpriza de proportii si este o surpriza pe care o vor gusta toti cei care se gandesc numai la shopping fara frontiere sau la o poza cu renumita soparla sau dragonul din parcul Guel (noi am ajuns sa-i spunem parcul Gigel pentru ca ne era imposibil sa-i retinem denumirea). Este surpriza normalitatii! Este acea stare a lucrurilor in care parca totul merge bine fara ca tu sa fii obligat sa faci eforturi supraomenesti. La ce ma refer? Am inchiriat o masina si am mers cu ea in aproape toate locurile posibile si mai niciodata nu am vazut culoarea rosie a semaforului si nici nu am stat cate doua ore in intersectii. Mergeam pe strazi bine luminate si in fata noastra toate semafoarele ne trasmiteau salutul lor verde. Si nu ne opream.
Cred ca nicio masina de acolo nu avea claxon. Poate asa s-or fabrica la ei. Dupa ce coborai din masina nu trebuia sa parchezi pe pista de biciclisti sau in locurile de handicapati sau pe spatiile verzi pentru ca erau peste tot acele locuri magice numite parcari subterane. Peste tot! Minune! Erau oameni cu bicliclete care nu incomodau traficul si care dupa ce-si terminau treaba le lasau frumos in parcarile pentru biciclete.
Parcari pentru biciclete?!? Si dupa ce oboseai foarte tare dupa ore de mers, orice straduta pe care o luai te ducea in mod ciudat in vreo piata unde se vindea inghetata buna si sigur sigur erau si pomi si poate si cu un spaniol care canta incet la o chitara. Si stateai bucurandu-te de normalitate. Fara dureri de cap, fara injuraturi sau claxoane. Asta mi s-a parut incredibil in Barcelona. Stiu ca pare ciudat sa te mai minunezi in secolul in care se fac acceleratoare de particule la semafoare coordonate sau la parcari. Dar vine ziua de 21 octombrie sau anul 2012 cand se va termina povestea si noi tot n-o sa stim in Bucurestiul asta cum este sa ajungi la timp la munca, la o intalnire cu prietenii… oriunde. De biciclete ce sa spun? Jur ca ma uitam in jurul meu si nu-mi venea sa cred ca unii oameni au privilegiul de a gusta normalitatea asta zilnic.
Oare ei isi dau seama de cat de norocosi sunt? Ca au parcuri si parcari, si biciclete, si semafoare coordonate, si strazi asfaltate si peste asta il mai au si pe Gaudi si puzderia aia de magazine Zara? Sa povestesc totusi si despre unele locuri pe care le-am vazut pentru ca alfel ma voi bloca in comparatii inutile si la sfarsit nu voi face altceva decat sa ma deprim si mai mult. De ce si mai mult? Bucurestenii sunt prin natura lor deprimati. Orasul asta este de vina. Sa revin totusi la Barcelona.
In prima zi am parcat intr-unul din locurile acelea magice masina si am pornit sa vedem ce era de vazut. Am cumparat un ghid care avea noua trasee. Ideea era sa le facem pe toate cumva, dar pana la urma am facut doar unul si in rest ne-am plimbat pe unde ne-au dus pasii. Ciudat este ca pana la urma am reusit sa vedem cam tot. Or fi avand o anumita logica toate treburile astea turistice in Barcelona, mai stii? (Sunt usor ironica pentru ca am certitudinea ca este o legatura.) Primele case pe care le-am vazut au fost Batllo si La Pedrera. Am intrat doar in La Pedrera. Mi s-a parut absolut incredibil ca cineva a trait cu adevarat in casa aceea si ca poate era un om obisnuit cu probleme reale, cu facturi de platit si cu diferite suparari. De ce incredibil? Pentru ca este o casa ca o poveste unde nu ar trebui sa traiasca oameni, ci doar personaje fantastice. Era plina de rotunjimi, de culori, de fier forjat care se unduia pe langa balcoanele facute parca din plastilina.
Este o casa care traieste, care nu este patrata cu ferestre patrate si oameni cel mai probabil la fel de patrati. Este o casa creativa, iar cand te urci pe terasa este…ei bine este iar incredibil. In departare se vede Sagrada Familia, iar terasa pe care pasesti este plina de forme. Mie mi s-au parut niste tarte uriase cu frisca deasupra pazite de niste cavaleri cu niste coifuri ascutite. Am plecat din casa aceea pentru ca mai aveam si alte povesti de ascultat. Orasul acesta stie destul de multe. Pasii ne-au dus pe Ramblas, o strada foarte cunoscuta pe acolo din mai multe motive. Magazine multe. Magazine multe. Incep sa ma repet. Flori cat vezi cu ochii si foarte foarte multi artisti de toate felurile: dansatori, pictori, comedianti, mimi.
Unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am gasit aici a fost o piata, o piata cum nu am mai vazut pe la mine in Pantelimon si nici in Militari. Se numeste la Boqueria si este un fel de gradina Eden. Eu fiind o mare gurmanda, asa imi imaginez Paradisul. MNCARE.
La intrarea in Rai (asa vom numi de aici incolo aceasta piata) stateau de straja niste tarabe pline ochi cu ciolane afumate, cu muschiuleti, costite, carnaciori. Toti rumeni si parfumati, numai buni de gustat. Erau si sandvisuri facute cu toate cele enumerate mai sus. Intrand mai bine in Rai pe o taraba erau zeci de pahare umplute cu pasta de fructe care stateau in niste ladite pline cu gheata. Nu am mai rezistat. Am luat un suc de mure (delicios) si unul de lamaie parca (delicios) si am mers mai departe. Toate fructele din lume erau acolo bine sterse si proaspete. Piata de peste arata impecabil si avea de toate, de la scoici si raci pana la…orice. Si chiar langa tarabele pline cu gheata si peste era un restaurant, o tejghea mai bine zis unde se facea live cooking. Era coada si nu am ramas. Am ramas cu pofta.
Am iesit din piata si am inceput sa grabim pasul spre port. Statuia lui Cristofor Columb se vedea de la distanta si ea era reperul nostru. Cand am ajuns in buza apei, portul acela mi s-a parut cel mai frumos lucru pe care-l vasusem de multa vreme. Este construit un pod de lemn care face legatura cu un complex comercial unde este si acvariul.
Ce-i asa deosebit la podul acesta? Este foarte lat, este de lemn, are banci si oamenii stau pe el si dau mancare la pestii care se vad prin apa limpede. Este atat de bine sa stai acolo si sa simti mirosul puternic de apa sarata si albastra in timp ce mananci o clatita cu ciocolata si te uiti la pesti! Este aproape perfect! Langa pod sunt puse doua geamanduri, daca-mi amintesc eu bine, in forma de oameni cu chipul indreptat spre cer. Si eu m-as uita in sus recunoscatoare. Dupa ce am stat un pic acolo, am mers la acvariu. Eu sunt din Constanta si avem si noi un acvariu acolo care mi se parea atunci cand eram mica ceva rupt din ceruri. Ei bine, nu este chiar asa. Acvariul din Barcelona este ca un fel de tunel subacvatic, iar pe deasupra ta trec rechini, nu meduze. Singurul tau efort era sa faci poze si sa te uiti la albastrul lichid de deasupra ta.
Seara am mers in orasul olimpic sa vedem fantanile. Auzisem de la niste cunoscuti ca sunt tare frumoase. Cand am ajuns la ele, mi s-au parut complet obisnuite. Chiar nu intelgeam ce este asa de spectaculos. Cateva minute mai tarziu am inteles. A inceput sa se auda o muzica tare frumoasa, iar deodata apa s-a colorat sub luminile unor reflectoare ascunse in fantani. Iar apa si luminile dansau in ritmurile muzicii astfel incat ajungeai sa ai impresia ca apa canta sau ca luminile tocmai au invatat o partitura noua. Nu puteai sa-ti dezlipesti ochii.
In alta zi am mers prin parcul Gigel…Guel adica. Ma asteptam sa treaca printese pe langa mine si un cal alb cu un cavaler sa-mi strice poza cu casa lui Gaudi. Este un basm. Turta dulce si animale fantastice, si poteci pe care ai impresia ca doar tu ai mers. La noi nu este asa, evident. In Bucuresti toate povestile s-au pierdut undeva si nu cred ca cineva le va mai gasi vreodata. Este suficient sa te uiti la cladirile din centrul vechi si sa-ti dai seama ca ceasul a sunat demult ora 12 noaptea, caleasca s-a transformat in bostan, iar pantofiorul de clestar zace spart pe undeva.
Dar revin la ceea ce am spus si mai devreme. Dincolo de toate aceste atractii, Barcelona este un oras care te vrajeste prin normalitate. Prin frumusetea oamenilor care se imbraca foarte colorat, prin curatenie, prin lipsa cainilor vagabonzi, prin milioanele de locuri in care poti sa stai pur si simplu si sa te odihnesti, prin paella cu fructe de mare, scoici si raci. In Bucuresti nu ai unde sa stai si de aceea esti obosit tot timpul. Si intotdeauna daca vrei sa respiri si sa te odihnesti, pleci de aici.
Cat mai departe, cu toate ca intoarcerea este de cosmar mai de fiecare data. Daca ar fi sa dau un sfat, ar fi acela sa arzi ghidul si sa o iei usor la pas pe oriunde prin Barcelona. Te va astepta indiferent de optiune un final de poveste fericit.

Gastronomie /TURISM