Bacovia a murit. Traiasca masina cu sofer
Bacovia a murit. Traiasca masina cu sofer
Saptamana asta, trecand pe langa curtea unei scoli din cartier si vazand hoarde de copii mici si speriati, manati de la spate de parinti stresati care calculau mental (sau cu glas tare) cate banci trebuie sa jefuiasca si cate slujbe trebuie sa-si ia pentru a-si tine odrasla cel putin 12 ani in scoala, am fost napadita de amintiri din copilarie, care mai de care mai placute.
Prin clasa intai, am avut de suferit pentru ca refuzam sa ma conformez ultimei mode si nu purtam pampoane, ca toate celelalte colege constiente inca de pe atunci ca accesoriile sunt atuul de baza in garderoba sexului feminin.
In plus, reuseam sa-mi pierd mereu matricola (un mister si astazi pentru ca era bine cusuta de o mama exasperata) si bentita. Tot in scoala primara am avut parte de o invatatoare buna la suflet – atat de buna incat, la fiecare festivitate de sfarsit de an, cel putin 15 copii din clasa luau premiul intai. Poate ajutau si cadourile discrete (aduse in pungi mari, nu asa, in mana), dar, dupa cum m-am gandit eu, macar ii datorez faptul ca, pe langa cei purtati pe aripile gloriei academice de cutia de ness sau salamul de Sibiu, mai luau premiul intai si cei ai caror parinti se incapatanau sa creada ca e musai sa invete copilul, nu sa ia zece pe un deodorant (de parca se mai ghideaza cineva dupa principii).
Nimic spectaculos in clasele V-VIII, in afara de profesorul de matematica fermecator (drept pentru care nu am invatat nimic), profesoara de istorie despre care nu pot spune nimic pentru ca nu poate fi incadrata cu succes intr-o singura categorie si profesoara de romana care ne obliga sa invatam papagaliceste comentariile dictate. Cred ca niciodata nu m-am plictisit mai mult decat in acesti patru ani.
Plictiseala care a luat sfarsit in clasa a noua, cand am constatat ca, desi faceam parte dintr-o clasa cu specific limbi straine, m-am procopsit cu o diriginta profesoara de matematica care isi preda materia si in timpul orelor de dirigentie si, daca ar fi putut, si in pauze si in timpul orelor de sport, sambata, duminica, in vacante samd. Ma bucur ca, in sfarsit, nu mai am cosmaruri cu doamna Popescu, iar momentele in care, impreuna cu colegii visam la disparitia ei subita au trecut si ele. Desi, nici astazi nu pot auzi cuvantul “cosinus” sau “integrale” fara sa tresar involuntar. In rest, fiind cam ultima generatie inainte de aparitia telefoanelor mobile, a barurilor langa scoli si a legii care spune ca daca nu ai cel putin 5 iubiti/iubite in clasa a noua esti un rateu, chiar am reusit sa invat ceva.
De la profesoarele de franceza care ne-au convins ca e o limba frumoasa transformand orele in vizionari de filme cu Louis de Funes (netraduse evident) si imprumutandu-ne romane de dragoste (in aceeasi limba) si pana la profesoara de romana care nu stiu cum a reusit sa ma faca sa-l inteleg pe Bacovia (cred ca doamna Zisu e singura capabila de o asemenea performanta), a fost o perioada in care chiar m-am simtit bine. Poate doar cu exceptia doamnei de latina care se lasa leganata de iluzia ca, la un moment dat, vom ajunge cu totii la nivelul in care ne vom conversa in limba lui Cicero, eventual chiar sa scriem poezii in latina. Dar partea cea mai frumoasa cred ca au fost ciresii japonezi din gradina interioara (daca as avea mai mult spatiu cred ca as cadea in nostalgie si m-as apuca sa-l rivalizez pe Bajenaru).
Cat despre facultate, numai de bine, nu ca ar fi murit cineva (desi am constatat recent ca profesorii de limbi straine au o meserie mult mai periculoasa decat as fi crezut), ci pentru ca ce am invatat acolo mi-a ramas in minte si azi (si au trecut cativa ani).
In rest, ma apuc sa strang bani inca de pe acum pentru ca, atunci cand voi avea copii si vor ajunge la scoala, sa aiba deja masina, telefon mobil, valet, geanta Gucci si cercei cu diamante, pentru ca, evident, acolo se va ajunge (daca nu e cazul deja). raluca.badea@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
