Pentru că avem cu toții nevoie de relaxare și, cel mai probabil, de o vacanță, vă propunem pentru la vară o destinație mai puțin cunoscută: Albania. Așadar, va invităm la o plimbare prin munții blestemați și la mal de mare binecuvântată. GALERIE FOTO

Așa cum copiii își creionează cu mult timp înainte lista de cadouri pe care să o includă în scrisoarea către Moș Crăciun, și unii adulți își fac temele cu multe luni în avans când este vorba de vacanțele ce va să vină. Pentru aceia în căutare de inspirație, pentru cei care nu au încă bagajele făcute și bucket-list-ul plin, am decis să venim cu o propunere mai puțin evidentă pentru vara lui 2022 – Albania. Deși are ce oferi și în restul anotimpurilor, vara e sezonul când această destinație înflorește complet, când drumurile și cărările de munte sunt deschise, iar plajele cu nisip fin și alb, aflate la mal de mare turcoaz sunt dezmierdate de soare.

Cei mai mulți identifică Albania cu o țară săracă, periculoasă chiar, și vorbesc mai degrabă despre războiul civil de acum 25 de ani, decât despre o destinație turistică cu potențial. Iar cei care totuși ajung pe aceste meleaguri se opresc de regulă la sud de tot, aproape de granița cu Grecia, unde apa e perfect cristalină și nisipul făinos și alb. Dar aici, tocmai pentru că s-a dus vestea celor două stațiuni de seamă, Ksamil și Sarande, ai șanse mici să găsești loc la șezlongurile care stau așezate „umăr la umăr“, mai ceva ca soldații nord-coreeni în timpul paradelor militare închinate prea-măritului lider. Doar câteva zeci de kilometri mai la nord, aceeași mare îi așteaptă pe cei care vor să se arunce în brațele sale. Singura diferență e că nu ai aceeași organizare și lipsesc zecile de terase care să te-mpresoare, mai-mai să te sufoce cu mirosurile felurite de grătare și bere. Pentru câteva momente, mai ales dacă te întâlnești cu un vânzător ambulant, în Ksamil ai senzația că ești mai degrabă la Eforie, și nu într-o stațiune la doi pași de Grecia.

Dar e important de știut că Albania e mult mai mult decât atât. Am început să povestesc în ordinea inversă a plăcerii pentru că ăsta mi-e stilul. Prefer să aud vestea proastă mai întâi și păstrez desertul la urmă. Nu mereu mă țin de această regulă când vine vorba și de itinerarul propriu-zis, și nu pentru că nu mi-aș dori, dar uneori logistica nu mi-o permite. Cam la fel a fost și cu Albania, mai ales în era COVID-19, când trebuie să ții cont de mult mai multe detalii logistice ca înainte.

Am pornit spre Albania cu mașina, atât pentru că nu există niciun zbor direct, iar conexiunile nu sunt dintre cele mai fericite, cât și pentru că am vrut să facem o scurtă escală de weekend în Kosovo.

Așadar, am intrat în Albania prin nord-est și am oprit la Shkodër, un oraș pe malul lacului Shkodra pe care îl împart două țări, Albania și Muntenegru. Îl văzusem și de partea cealaltă a graniței acum câțiva ani, dar am vrut să ne convingem că „iarba e mai verde dincolo de gard“ (grass is greener on the other side). Nu aș ști să spun care parte e mai spectaculoasă, dar mi se par total diferite. În Albania, în timp ce mergi și mai spre nord de Shkodër, către satele Shiroka și Zogaj, ai senzația că ești la mal de mare. Departe de tot, se profilează dealuri pământii. Iar apa, care atunci când am ajuns noi era ca oglinda de calmă, se lăsa perturbată doar de barca vreunui pescar ce se întorcea din larg, exact la timp pentru cină.

În Shkodër pe de altă parte, e agitație mare și trafic mai ceva ca-n București la orele de vârf. Dacă ai „noroc“, poți să stai câteva ore între mașini urmărind cum nimeni nu respectă nicio regulă de circulație și cum automobilele de pe șosea sunt cele mai scumpe din toată Europa. Nu, nu e o glumă sau o exagerare. Nu am văzut mai multe mașini de lux nicăieri în lume, iar Mercedes e clar marca națională a Albaniei, având o cotă de piață pe care o estimez fără generozitate la 50%.

Pe parcursul celor două săptămâni petrecute în această țară eminamente balcanică am început să număr mașini, să le împart pe branduri și apoi să calculez cote de piață. Aproape oriunde mergi în Albania vezi multe mașini, chiar și în creierii munților.

Singurele excepții au fost satele din apropiere de Shkodër unde părea că nu prea ajunge nimeni, niciodată. Poate doar nepoții în vizită la bunici sau locuitorii din oraș atunci când vroiau să scape de vacarmul asurzitor care cu timpul – mult timp – ajunge să ți se pară zgomot de fond. O altă oază de liniște, chiar în urbe, este castelul Rozafa, cocoțat în vârf de deal și de unde, la apus, vezi cum pământul sub influența luminii se îmbracă în fel și fel de tonuri. Iar cerul începe să se îmbujoreze de încântare.

Dincolo de destinația în sine, Shkodër este și poarta de intrare în regiunea Munților Blestemați (Accursed Mountains), care pe unii îi sperie, iar pe alții îi atrage și îi vrăjește fără șansă de scăpare. Eu fac parte din cea de-a doua categorie și, de fapt, această zonă aproape necunoscută publicului larg e principalul motiv pentru care am ajuns în Albania.

Planul inițial era să traversăm munții dinspre Theth spre Valbona, iar apoi să ne întoarcem la Shkodër cu feribotul pe lacul Komani. Logistic, o astfel de trecere e posibilă doar dacă lași mașina în oraș și în rest folosești transportul în comun și picioarele din dotare. Nu există un alt drum între cele două sate care se luptă pentru statutul de cel mai frumos din zonă mai ceva ca două fete la concursul de miss. Am decis să mergem cu mașina până în Theth, un drum scurt ca număr de kilometri, dar atât de îngust și șerpuitor încât la un moment dat ai senzația că nu mai ajungi. Asta poate fi și pentru că te fură peisajul și simți nevoia să te oprești din minut în minut să mai admiri natura sau să o imortalizezi pentru mai târziu, pentru prieteni ori familie.

Theth este amplasat într-o vale înconjurată din toate părțile de munți golași și stâncoși (poate de aici numele de blestemați) ce amintesc, într-o anumită măsură, de Dolomiții italieni. Biserica de piatră din centrul satului ajută la rândul ei această comparație. Nu există hoteluri aici, nu încă cel puțin, ci doar pensiuni operate de localnici. Noi am optat pentru o mansardă cu vedere la râu și la munte, cu un balcon unde ți se servea un mic dejun regesc. Nu știu dacă a fost aerul de munte sau altceva, dar am devorat tot.

Nu poți să ajungi aici și să nu faci una-două drumeții (de o oră sau de mai multe – cam 6-7). Cele mai populare sunt către Ochiul Albastru (Blue Eye) – un lac din creierii munților, unde își dau întâlnire fel și fel de tonuri de albastru, de unde și numele – și cascada Grunasi, unde poți face o binemeritată baie, după un urcuș sub soarele torid al Albaniei. Doar că, la fel ca la Blue Eye, apa e atât de rece că îți îngheață și sufletul, motiv pentru care orice baie e mai rapidă ca un duș în București iarna.

Când am plecat din Theth, am făcut un ocol spre lacul Komani, pe care îl vizitezi în mod normal după ce ai traversat munții spre Valbona și te întorci în Shkodër. Drumul total din Theth la Komani măsoară doar 200 de kilometri, însă îl parcurgi cam în șapte ore dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut, pentru că atunci doar cerul este limita.

Lacul este cunoscut pentru culoarea sa de un verde-turcoaz incredibil de aprins, mai ales în zilele cu soare. Dacă vremea nu e prietenoasă, norii coboară până jos de tot, iar apa e mai degrabă un verde închis și ai senzația că în orice moment o să apară un monstru din adâncuri. Am avut noroc să prindem ambele tipuri de vreme, poate și pentru că am decis să dormim pe lac, într-una din cele cinci cabane ridicate de localnici în buza apei. Nu poți ajunge la ele decât cu barca, iar de-jur-împrejur ai doar apă și dealuri îmbrăcate în verde crud. Cei mai mulți vin aici într-o excursie de o zi, pentru a se da cu caiacul, pentru a pescui sau a se plimba cu feribotul. Puțini sunt cei care rămân. Pentru că aveam luxul timpului, am plecat cu barca unui localnic – care nu vorbea nimic

altceva decât albaneză și cu care cu greu ne-am înțeles chiar și prin semne – către Shala, un râu ce izvorăște din Alpii Albanezi, din apropiere de Theth și taie munții și dealurile până se varsă în Komani.

Dar până la locul unde se întâlnește cu lacul, într-o zonă în care debitul scade mult, iar spațiul săpat în stâncă este suficient de generos, albanezii au amenajat o serie de plaje, cu șezlonguri aranjate frumos pe pietrele lustruite de ape, la umbra asigurată de umbrelele construite din frunzele uscate căzute din copacii din zonă. În mijlocul acțiunii au apărut și câteva cafenele unde – în mod surprinzător – cafeaua e tare bună. Nu am încercat cocktailurile însă, recunosc!

Cele mai bune cocktailuri sunt clar în Tirana, unde au apărut și cafenele de specialitate și multe alte localuri ticsite de lume la început de septembrie de nici nu ai fi zis că a auzit cineva de pandemie. Era un aer de sărbătoare în urbe că nici nu pot să îmi imaginez mai multă bună dispoziție în urmă cu doi ani, spre exemplu. Orașul-Capitală nu e frumos, deloc chiar, dar are o energie aparte, îl simți cum vibrează la orice oră. Nicăieri în Albania nu am găsit aceeași atmosferă. Poate că Tirana încearcă să compenseze lipsa de frumusețe prin farmec, pe când în alte locuri nu e cazul.

Cel mai cunoscut orășel al țării din punct de vedere turistic este Berat, inclus de altfel și în patrimoniul UNESCO datorită arhitecturii tipic otomane. De o parte și de alta a râului, ai două salbe de case aproape trase la indigo, pictate în alb și cu acoperiș negru. Din loc în loc mai apare o moschee sau o biserică cu arhitectură bizantină.

Aș fi vrut să zic că aici am avut camera cu cea mai frumoasă priveliște, dar mi-am amintit rapid de Theth și e greu să fac o comparație. Cu siguranță însă, micul-dejun a fost un festin demn de un hotel de cinci stele, deși am stat într-o casă tradițională (Hani i Xheblatit), cu mobilier tipic și cu doar câteva camere.

În afară de Tirana și, poate, zona de coastă din apropiere de granița cu Grecia, nu ai hoteluri în adevăratul sens al cuvântului și cu atât mai mult lanțuri internaționale. Dar tocmai în asta constă farmecul Albaniei. Va veni însă și dezvoltarea, iar odată cu turiștii străini vor apărea și lanțurile hoteliere. Momentan însă, această destinație e încă puțin cunoscută, deși alte state din zonă – precum Muntenegru – au căpătat o anume notorietate în ultimii ani. La fel ca Bosnia și Herțegovina, Albania e încă un giuvaier neșlefuit.

Dintre cei care totuși au auzit de Albania, cei mai mulți știu de zona de coastă, de litoral, mai ales de stațiunile din sud. Din Berat, și noi am pornit spre sud, traversând Parcul Național Llogara și trecând prin nori și prin munți, pentru ca la picioare, jos de tot, să ne aștepte marea turcoaz.

Sunt multe plaje în zonă, unele amenajate – Dhërmi, Drymades sau Porto Palermo (unde ai și ruinele unui castel) -, cu cafenele, baruri și șezlonguri aranjate la dungă, iar altele neamenajate. Acestea din urmă sunt și mai greu de accesat, după zeci sau sute de minute de mers pe jos ori cu barca. Dar sunt mult mai spectaculoase și mai libere.

La Lambjano Bay, am avut doar pentru noi micuțul petic de nisip de un alb aproape imaculat, mai ceva ca rufele din reclamele la detergent. Nu am avut umbrele, așa că ne-am ascuns la sânul stâncilor de la mal și al pereților calcaroși ce se înălțau în jur, creionând forma unei semilune.

Cel mai lung drum l-am parcurs până la Gjipe, o plajă unde mulți vin direct cu cortul și stau cu zilele. Același nume îl poartă și un canion ce pornește aproape din buza mării și merge până în creierii munților. Cu adevărat îți dai seama de dimensiunea și forma lucrurilor de sus, din aer. E impresionant și de la sol, dar măreția naturii o vezi mai bine de la distanță, cumva mai aproape de cer.

Deși, în mod normal, zona de coastă e cunoscută pentru plaje, ca de altfel în orice țară, satele de aici au și ele un farmec al lor, mai ales datorită aerului grecesc și lipsei acute de turiști. Vuno Vlore, Himare Fshat și Dhërmi merită fiecare o oprire, o plimbare, o cafea ori un pahar de vin la barul satului. În Dhërmi, am ajuns din întâmplare și la hotelul Zoe Hora. Era deschis de două săptămâni și doar parțial. Noroc cu piscina infinită, că altfel nu l-am fi găsit.

Zoe Hora își propune un concept similar celui al Il Borro, deținut în Italia de familia Ferragamo, aceeași din industria modei. Mai exact, a fost cumpărat un sat istoric (sau aproape întreg satul) și transformat într-un resort de lux, resort care nu e însă închis, ci lăsat liber, fix ca înainte ca locul să capete funcționalitatea actuală. Oaspeții și turiștii se întâlnesc astfel pe străzi fără să existe bariere sau paznici.

Pe litoral se construiește mult, poate și pentru că viitorul se profilează a fi unul bun pentru stațiunile albaneze. Dar nimic nu se compară cu aglomerația din zona Sarande-Ksamil. Am ajuns la Ksamil, la pomul lăudat și pe bun motiv – apa este strălucitoare ca un safir și bleu ca topazul – și am făcut rapid stânga-mprejur în căutare de liniște, acel sentiment cu care ne obișnuiserăm deja timp de aproape două săptămâni.

Am pornit astfel spre Gjirokaster, al doilea oraș din patrimoniul UNESCO din Albania, cunoscut tot pentru arhitectura sa otomană, dar total diferit de Berat, mai vesel, dar mai intim totodată. Pe drum ne-am oprit la al doilea Ochi Albastru (Blue Eye), amplasat de această dată într-un peisaj cu totul diferit, mai deluros, cu forme mai rotunjite, mai calme. Aici, albastrul apei e parcă și „mai regal“, dar apa e la fel de rece.

Ultima oprire înainte de lungul drum spre casă a fost la Mrizi i Zanave Agroturizëm, un loc ce cuprinde o mică unitate de cazare tradițională, un restaurant farm to table, o cramă, o fermă de animale și, bineînțeles, o grădină proprie de legume. Restaurantul e poate cel mai cunoscut din Albania, așa că zilnic, când vremea e bună, vin aici sute de persoane pentru a savura preparatele eco-bio, gătite doar din produse ce se găsesc în ograda proprie. Meniul este fix, iar mâncarea e tipic albaneză. Ce înseamnă asta? E multă și gustoasă!

Locul este extrem de popular începând cu ora prânzului și până în creierii nopții, dar la micul-dejun este liniște, la masa de dimineață fiind prezenți doar oaspeții cazați. Și cum sunt doar vreo zece camere, nu e aglomerat deloc. Iar preparatele sunt „demne de Instagram“.

Cu burta plină și cu mintea limpede am început lungul drum spre casă convinși fiind că în câțiva ani Albania va fi cel puțin ce este Muntenegru astăzi. Momentan e încă o destinație necunoscută, una dintre cel mai puțin vizitate țări din Europa, dar un loc care are frumusețe din belșug.

P.S.: O problemă sunt gunoaiele care momentan sunt peste tot și riscă să știrbească în timp din acest farmec. Iar dezvoltarea turismului poate face ca lucrurile să meargă în oricare dintre cele două direcții: spre mai bine sau spre mai rău.

Călătorii