Arta de scanare a portofelului
Un vechi prieten imi spune foarte afectat ca a intrat recent intr-un magazin de incaltaminte, in cautarea unei perechi de pantofi mai deosebiti. Casca gura vreo cinci minute, dupa care, ochind niste exemplare mai acatarii, ii cere vanzatoarei sa i le arate
Un vechi prieten imi spune foarte afectat ca a intrat recent intr-un magazin de incaltaminte, in cautarea unei perechi de pantofi mai deosebiti. Casca gura vreo cinci minute, dupa care, ochind niste exemplare mai acatarii, ii cere vanzatoarei sa i le arate. Onorabila reprezentanta a personalului de vanzari ii arunca o privire satistisita, efectueaza rapid o scanare experta a portofelului, care include si evaluarea hainelor, pantofilor, accesoriilor si ceasului, dupa care, lamurita, ii tranteste o replica memorabila “N-are sens sa dau jos pantofii de pe raft, pentru ca sunt foarte scumpi… Uitati-va mai bine la cei de pe masa. Sunt mai accesibili”. Interzis, omul nu gaseste puterea de a-i spune ca a parcat “jeep-ul” din dotare ceva mai incolo si ca, daca nu se imbraca tipator de scump, asta nu inseamna ca ii fluiera vantul prin buzunare. Daca era un personaj dintr-un film de Woody Allen, probabil ca remarca vanzatoarei l-ar fi trimis pe canapeaua psihiatrului pentru cativa ani buni.
Intre timp, isi aminteste de un magazin de lux din Grecia, unde a intrat in slapi si a fost tratat de parca era cel putin rege. Imi amintesc si eu ca, la Paris, am tinut cu tot dinadinsul (probabil din dorinta de a-mi provoca o depresie severa) sa intru la Chanel, unde vanzatoarele se comportau de parca telul final nu era vanzarea rochiilor de mii de euro, ci intretinerea unei conversatii in care sa-si exprime de trei ori pe minut admiratia fata de silueta, hainele si accentul “delicios” al potentialului client, chiar daca se vedea de la o posta ca persoana respectiva nu ar fi avut posibilitatea sa cumpere nici macar un “nasture Chanel”.
Am trecut recent pe langa magazinul romanesc care nu dorea sa-si vanda marfa si am observat ca a fost inchis. Poate ca personalul se afla acum intr-un “concediu” prelungit, la un fel de scoala de corectie pentru vanzatoare, unde sa studieze despre vechea si utila expresie “Clientul nostru stapanul nostru”. Vesel, prietenul care nu a apucat sa-si ia pantofi din locul cu pricina isi imagineaza chiar ca, la stabilimentul disciplinar, vanzatoarele acrite sunt torturate prin cursuri de zambet si amabilitate, iar pentru fiecare grimasa sau incruntare a sprancenelor li se mai adauga un an la sentinta.
raluca.badea@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
