Arta, dar NUMAI in prezenta vizitatorului

Deschid usa, dar trebuie sa ma “lupt” cu o draperie neagra pentru a ajunge inauntru. Dincolo – o incapere imensa cu lumina difuza. De-abia pasesc pe covorasul de la intrare si televizorul asezat chiar in fata usii prinde glas: “Wilcomen!”, spun crainicii unei emisiuni de stiri. Insist sa-mi sterg pantofii pe covorasul din plastic, iar urarea de bun-venit se repeta la nesfarsit.

N-am ajuns intr-o casa bantuita si nici n-am intarziat la cinematograf. Sunt la etajul doi al Muzeului National de Arta Contemporana (MNAC). Se pare ca aici intunericul, proiectiile video si sunetele ciudate isi au rostul lor, caci s-a deschis de curand prima expozitie interactiva – “Dutch Installation Art”.

Expozitia (realizata la MNAC prin intermediul The Netherlands Media Art Institute/Montevideo Time Based Arts) reuneste, de fapt, un numar de lucrari interactive, instalatii si lucrari video, semnate de cincisprezece artisti (majoritatea olandezi), spun organizatorii.

Fiecare colt al salii mizeaza pe interactiunea cu vizitatorul. N-ai cum sa ratezi, spre exemplu, marcajul aflat pe podea in centrul instalatiei “Dislocations” (realizata de Martijn Veldhoen). Pe ecranul plat din perete ruleaza imagini panoramice din orase sau sate: cladiri, strazi, piatete – fara prezente umane – toate intr-o derulare aproape monotona. Dar daca pasesti pe X-ul alb marcat pe jos, imaginile si ambientul sonor “o iau razna”. Peste imaginile placide de dinainte se suprapun alte imagini, filmate in aceleasi locuri, doar ca acum trec mii de oameni sau tramvaie (pe repede inainte), se aud frane si claxoane de masini. Iar panoramarea (realizata din miscarile de camera) creeaza senzatia ca “inconjoara” cu totul vizitatorul.

Intr-un alt colt, montata ca o oglinda in perete, se afla instalatia “Dream of Beauty 2.2 Touch Me”. Este imaginea unei (ciber)femei, “o frumusete digitala” asa cum si-a intitulat autoarea, Kirsten Geisler, lucrarea. Portretul acesteia si miscarile figurii sunt construite in 3D prin modelare poligonala. Chiar daca vizitatorul neinitiat nu poate ghici tehnicile de constructie utilizate, impulsul este acela de a atinge chipul aproape ireal. Poate parea ciudat, dar cu fiecare atingere a ecranului femeia isi schimba expresiile fetei si, mai mult de atat, oricine ii atinge buzele, primeste un “sarut”.

Dupa cum explica Annet Dekker, curatoarea expozitiei, interactivitatea este un termen curent in definirea noilor tehnologii si a noilor mijloace media. “Termenul a aparut in anii ”60 in Statele Unite, in relatie cu computerul, si, de atunci, interactivitatea a fost asociata direct cu sistemele de calcul. Arta interactiva de astazi nu a schimbat aceasta relatie cu computerul. Dar fundamentul artei interactive trimite la arta participativa in care privitorul ia parte la desfasurarea unui proiect. Inconjurat de spatiul tridimensional al lucrarii, privitorul este proiectat fizic si mental intr-o alta dimensiune spatiala si temporala, pe care o percepe in timp real”, spune Dekker.

Acelasi efect il au si celelalte instalatii din cadrul expozitiei “Dutch Installation Art”. Spre exemplu “Orquestra Revoltillo” isi incepe “concertul” numai in momentul in care pasesti in perimetrul sau. Instalatia este compusa din trei ecrane mari pe care sunt proiectate ustensile cat se poate de casnice: o matura, o perie, o ceasca, un stilou. Ele sunt membrii orchestrei, caci zgomotele produse de acestea se aseamana cu ale unor instrumente de percutie. In tot acest timp pe un monitor de dimensiuni mici un copacel se misca (imitand bataia vantului) “simtind” parca fiecare miscare a celor care au venit sa vada instalatia.

Lista experimentelor interactive poate continua cu “Returning to Fuji” (o instalatie audio-video care permite “integrarea” vizitatorului in ciclul de viata al muntelui), “Dropshadow” (care “capteaza” umbra vizitatorului si o proiecteaza, aproape distorsionat pe perete) sau “black and white…” (o instalatie cu circuit inchis care proiecteaza pe ecrane jocul de lumina creat prin miscarile picioarelor spectatorului).

Punctul central al expozitiei de la MNAC pare a fi, totusi, “Chill Cave” – un “cort” in care poti intra sa te relaxezi. Inauntru se afla un dispozitiv ciudat cu un pat si un turn, pe care Gerald van der Kaap, realizatorul sau, l-a numit “Chill Terminal”. Odata asezat pe dispozitiv (cu capul in interiorul turnului), vizitatorul este “bombardat” cu efecte vizuale si franturi de fraze si cuvinte (in engleza si japoneza), pe un fond muzical semnat de Leo Anemaet. Efectul scontat, se pare, nu este cel al relaxarii, ci dimpotriva. Vor sa testeze puterea fiecarui vizitator de a se “desprinde” din vartejul “psihedelic”.

Dar n-am vazut pe nimeni sa se ridice in graba si sa fuga. Poate pentru ca mai sunt si alte instalatii interactive de vizitat.

Cultură