Cum arată weekendul perfect pentru Frédéric Lamy, CEO al retailerului de bricolaj Leroy Merlin: Ocazional, gătesc. Îmi place să fac rață la cuptor, cu legume, însă rețeta e secretă, nu pot s-o dezvălui. Ingredientele le cumpăr de la Obor, tot în weekenduri

Frédéric Lamy, francezul care se află în fruntea operațiunilor locale ale retailerului din Hexagon Leroy Merlin, a venit în România pentru prima dată în 2012. Câțiva ani mai târziu avea să revină pentru business, fără să știe că România avea să-l cucerească fără drept de apel. Este, printre altele, absolvent al Universității din Pennsylvania, al unui program de management la London Business School, dar și al Harvard Business School, în Statele Unite ale Americii. S-a plimbat mult prin lume și încă nu și-a terminat lista de destinații pe care vrea să le vadă. Când iese din costumul de CEO, se îmbracă în haine de bucătar, de turist sau de pasionat de mașini. Călcâiul lui Ahile… Pardon, al lui Frédéric Lamy poartă numele ciocolatei care se ascunde tot timpul în biroul lui și de care nu se poate desprinde.

Un weekend perfect pentru mine înseamnă să mă odihnesc, după ce, în timpul săptămânii, merg destul de târziu la culcare, așa că în weekend trebuie să-mi reîncarc bateriile. Într-un weekend ideal, am ocazia să fac sport, fie că este vorba despre înot sau despre tenis.

Ocazional, gătesc. Îmi place să fac rață la cuptor, cu legume, însă rețeta e secretă, nu pot s-o dezvălui. Ingredientele le cumpăr de la Obor, tot în weekenduri. După o cină delicioasă, îmi place să fumez una-două țigări, deși nu pot spune că sunt un fumător înrăit. Aș spune mai degrabă că sunt un om simplu, cu plăceri simple.

Obiceiul gătitului l-am moștenit de la bunicii mei din partea tatălui, care erau patiseri. În plus, sunt francez, pentru poporul nostru bucătăria este foarte importantă. Sunt amator de deserturi, totdeauna în biroul meu vei găsi ciocolată, fără excepție. Sunt nebun după ciocolată!

Deși sunt francez, iubesc Marea Britanie. Descrierea de pe contul meu de Instagram spune că sunt «British car lover» (pasionat de mașini britanice – trad.), chiar dacă nu sunt un expert în lumea automobilelor. Prima mașină de acest tip pe care mi-am cumpărat-o este aproape de vârsta mea, are peste 50 de ani. O bătrână doamnă, așa cum îmi place să o numesc. Este produsă în 1968, iar eu am cumpărat-o anul trecut, de la un doctor român.

Văzusem prima dată mașina prin 2017, cu trei zile înainte ca fiul meu cel mic să vină pe lume. L-am cunoscut pe fostul ei proprietar undeva prin Floreasca, am vorbit, mi-a spus că este doctor și ne-am despărțit. Câteva zile mai târziu, tocmai el avea să ajute la nașterea fiului meu. Șase luni mai târziu, m-a sunat să-mi spună că, dacă vreau, îmi vinde mie mașina de care mă îndrăgostisem. Așa am ajuns să o cumpăr. Reușesc să mă plimb cu ea doar la sfârșit de săptămână, prin București.

Există însă și weekenduri în care călătoresc mai departe de Capitală, fie în România, fie în străinătate. Iubesc aeroporturile, unde roiesc mii de persoane și mereu mă gândesc că sunt oameni care merg să-și urmeze visurile. Misterul care planează în jurul ideii că nu știu unde urmează să ajungă oamenii pe lângă care trec mă fascinează.

Cam o dată pe lună merg în Franța, acolo unde mă așteaptă trei dintre copiii mei. Al patrulea, mezinul, este cu mine în București. Am o casă în Pays Basque (regiune din sud-vestul Franței, aproape de granița cu Spania – n. red.), unde iubesc să merg. Alteori revin în Saint Jean de Luz, orașul meu natal, locul unde mă relaxez complet și mă detașez de ritmul meu de zi cu zi. Îmi place să stau acolo și să citesc.

Apropo de cărți, problema mea, dacă o pot numi astfel, este că încep mai multe deodată. Acum, de pildă, citesc o carte despre Orientul Mijlociu și încă una despre Dubrovnik (oraș din Croația – n. red.). Sunt de părere că, atunci când călătoresc, trebuie să știu foarte multe lucruri despre țara în care merg încă dinainte de a pleca.

Pasiunea pentru cărți o am de mic, am început să citesc la vârsta de trei ani. Nu pot să arunc cărți, îmi este absolut imposibil. Îmi amintesc că, la un moment dat, mama a vrut să arunce niște cărți ca să facă loc în casă, iar eu i-am spus că nu se poate. Sunt cărți, așa ceva nu poți arunca!

Așadar, citesc înainte de a călători undeva. Cea mai grozavă destinație în care am mers până acum este Australia. Am plecat singur acolo, pe când aveam 25 de ani și mă aflam între două joburi. Am mers la o agenție și le-am spus celor de acolo: «Acesta este bugetul pe care îl am. Dați-mi cea mai depărtată destinație în care pot ajunge!» Și așa am ajuns în Australia. Am stat o lună acolo, în țara aceea cu munți, cu mare, cu animale, de toate. M-a îndurerat foarte tare ce s-a întâmplat recent din cauza incendiilor de acolo.

Ca destinații aflate pe lista de dorințe, pot menționa Argentina, dar și Chile și Peru, cu Macchu Picchu. În Brazilia am stat o perioadă mai lungă la un moment dat. Japonia este o țară în care mi-ar plăcea să ajung cândva, dar poate mai spre sfârșitul vieții, nu e o prioritate acum. Vreau, în schimb, să descopăr Namibia. Și m-aș întoarce oricând în nordul Thailandei, în Chiang Mai, un oraș care sintetizează perfect atmosfera asiatică.

Călătorii