Cum arată insulele supranumite cele mai frumoase și libere dintre toate insulele sau chiar perlele Atlanticului? Sunt exotice de parcă ar aparține de Africa, deși oficial sunt parte din Europa. GALERIE FOTO

Supranumite insulele de aur, cele mai frumoase și libere dintre toate insulele sau chiar perlele Atlanticului, cele două insule ce alcătuiesc arhipelagul Madeira sunt toate cele de mai sus și chiar ceva în plus. Aflată cumva mai aproape de Africa, de Maroc, decât de Portugalia, țara de care aparține arhipelagul, insula principală, Madeira, este exotică, este verde, este prietenoasă cu vizitatorii, este caldă tot timpul anului, dar niciodată fierbinte, are plaje și munți, are sate pitorești și un oraș-capitală bine conectat. Are de toate. Asta înseamnă însă că are și mulți turiști. Doar că nu în pandemie, perioadă care s-a dovedit momentul ideal pentru o vizită.

Madeira e suficient de mică pentru a fi „acoperită“ în 4-5 zile. Dar asta doar dacă te grăbești și înghesui multe lucruri în fiecare zi sau dacă nu ajungi să o vezi pe toată. Noi ne-am luat zece zile și am reușit să o savurăm ca pe un vin bun, de Madeira, bineînțeles. Prima dată când am aflat că există vin de Madeira a fost acum vreo șase ani, la un concurs de vinuri care se desfășura în Porto. Făceam parte din juriu și, după ce concursul s-a terminat, am fost invitată la o degustare de vinuri de Madeira. Insula are o lungă istorie în ceea ce privește producția de vin, vreo 600 de ani sau mai bine, perioadă în care localnicii au reușit să își canalizeze atenția într-o direcție – cea a vinului „fortified“ (fortificat). Totuși, producătorii nu s-au limitat la a face un vin clasic din acest gen, ci au acoperit întregul spectru, de la sec -, potrivit pentru aperitiv, la dulce – pentru desert. Nu m-a cucerit din prima, recunosc, și nici nu l-aș alege dintre multe altele dacă aș avea opțiuni, dar m-a fascinat istoria lui. Iar faptul că am degustat vinuri vechi, de mai bine de un secol, a contat. A fost o adevărată experiență această primă degustare de vinuri de Madeira. Ca de altfel și prima întâlnire față în față cu locul unde acestea sunt produse.

A durat ceva timp până să ajung în Madeira și, dacă e să fiu sinceră, am făcut cu această insulă (nu am ajuns și în Porto Santo, insula mai mică din arhipelag, perfectă pentru o zi de plajă) cum am făcut și cu Parisul. Am refuzat multă vreme să merg dintr-o încăpățânare aproape prostească. Nu voiam să ajung la pomul lăudat, convinsă fiind că această popularitate o să-i știrbească din farmec. Recunosc, de Paris m-am îndrăgostit iremediabil, dar treptat, câte un pic mai mult de fiecare dată. Nu a fost neapărat dragoste la prima vedere, pentru că, de fapt, mie nu îmi place orașul datorită sau nu doar datorită monumentelor. E ceva mai degrabă în aerul lui, în eleganța ușor îngâmfată a localnicilor, în plăcerea de a bea un pahar de vin pe marginea trotuarului, de a ieși la prânz în cartiere.

În Madeira nu a fost deloc așa. Am fost o singură dată, dar a fost suficient să mă las cucerită. În timp ce aterizam, după un zbor de doar o oră și puțin din Lisabona, am văzut primele peisaje, timid, printre norii care alcătuiau o pătură protectoare deasupra insulei. Auzisem că aici vremea poate fi mai schimbătoare ca o femeie din zodia Gemeni. Ei bine, cam așa e și am descoperit asta chiar din prima zi. Ploaia și soarele se intercalează tare armonios, indiferent de perioada anului. Relativ aproape de ecuator, Madeira are temperaturi constante indiferent de lună. E o căldură confortabilă, plăcută, ca o zi plăcută de mai în România.

Când am coborât din avion era nor, dar soarele părea că își face curaj să se arate. Am luat mașina și am pornit direct către prima drumeție. Înainte de a ajunge aici, noi nu eram (și nici acum nu aș spune că suntem) genul sportiv, montaniard. Nu refuzam niciodată o plimbare prelungită, dar cam atât. Cu toate acestea, în Madeira am mers hotărâți să parcurgem cât mai multe dintre cele 200 de levade de pe insulă.

Levada este de fapt un canal de irigații, ce datează de prin secolul al XV-lea. Scopul cu care a fost creat acest sistem a fost acela de a capta apa din munți și de a o aduce cât mai aproape de zonele unde sunt culturile, pentru a le iriga. Sunt 2.200 de kilometri de canale și vreo 40 de kilometri de tunele, conform site-ului oficial al insulei. Astăzi, acestea sunt încă funcționale, iar de-a lungul lor a fost creionat un sistem de drumeții la fel de bine pus la punct, ce îți permite să vizitezi unele dintre cele mai frumoase zone de pe insulă. Unele drumeții sunt ușoare, nu durează mai mult de 50-60 de minute, iar peisajele sunt rupte din rai. Altele pot să îți răpească 5-6, chiar 7 ore, timp în care doar mergi. La asta mai adaugi cât ai nevoie pentru a căsca gura, pentru a te răcori la baza unei cascade, pentru a respira în voie la umbra unui copac secular sau pentru a face fotografii.

Prima dintre multele levade pe care le-am parcurs a fost, în opinia mea, una dintre cele mai spectaculoase, deși nu una dintre cele mai facile. Vereda da Ponta de São Lourenço te poartă pe culmi golașe și bătute de vânt, printre ierburi mai galbene sau mai verzi, pe

deasupra unei mări (e de fapt ocean) de cele mai multe ori furioasă, care se sparge grăbită de stâncile care i s-au așezat în cale. Și mergi, și mergi, și ajungi la diverse puncte de belvedere și, cu cât înaintezi, cu atât ai mai merge pentru că priveliștile sunt mai sălbatice și pare că te apropii de capătul lumii. E, de fapt, doar capătul insulei, care se face tot mai subțire și mai silfidă, aproape ca o copilă, până când se pierde în brațele apei care o așteaptă mai mult decât dornică. Ne-am întors la mașină după vreo patru ore și am plecat ceva mai departe, să vedem un alt colț de Madeira, la fel de unghiular, de sălbatic, de dur. În timp ce căutam să îi admirăm profilul din cel mai bun unghi, a început o ploaie torențială. A venit pe nepusă masă și a plecat la fel de rapid cum s-a ivit. Doar că n-a avut nevoie de mai mult de cinci minute pentru a ne uda până la piele, în timp ce prietenul ei, vântul, ne-a biciuit fără milă, într-un soi de bun-venit tipic.

Am pornit astfel spre hotel, pentru că se făcuse deja amiază, și după un bine-meritat duș, am mers să ne potolim foamea la unul dintre multele restaurante din capitala Funchal. Cea mai mare urbe de pe insulă e o combinație reușită de arhitectură portugheză și ceva aer african, exotic, cu fel și fel de plante și arbori. Ai multe de văzut în Funchal, dar în primul rând trebuie să te lași pierdut prin zona centrului istoric, pe străduțe străjuite de clădiri albicioase și fotogenice. Apoi, poți coborî în port și fie faci inventarul sutelor de ambarcațiuni, fie bei o cafea și te bucuri de aerul sărat. Poți să iei o barcă și să ieși în larg, în căutare de delfini și balene. Noi am făcut-o, dar doar delfinii ne-au dansat în jur, balenele așteptându-ne abia în Azore, arhipelagul unde am călătorit mai departe, după cele zece zile petrecute pe insula Madeira.

Ce e interesant la Funchal e că orașul se întinde ca o pânză de păianjen pe dealul ce pornește chiar din buza oceanului. De fapt, insula e toată deluroasă, muntoasă, așa că așezările par, uneori, aruncate la întâmplare pe sau între culmi. Funchal se întinde mult în sus, de-o parte și de alta a unor drumuri înguste și abrupte. Poți lua mașina sau funicularul ca să ajungi în Monte, una dintre cele mai cunoscute suburbii ale urbei, unde ai o serie de biserici, palate și grădini care-ți vor răpi măcar o amiază, dacă nu mai bine. Noi ne-am oprit și la o cafenea de specialitate în zonă, la Greenhouse Coffee Roaster, iar apoi am coborât din nou în centrul vechi, pentru a ocupa o masă la stradă la Gaviao Novo, un restaurant unde ne-am bucurat de un vin portughez – altul decât de Madeira – și de ceva fructe de mare abia „culese“.

Am lăsat celebra grădină botanică din Funchal pe ziua următoare pentru că n-am vrut să ne grăbim printre cactușii gigantici sau atunci când am admirat de sus adevăratele sculpturi pe care oamenii de aici le-au realizat din zeci de tipuri de plante și flori.

Mai departe, am plecat înspre centrul insulei, cu scopul de a cuceri Pico do Arieiro, al treilea cel mai înalt vârf din Madeira, cocoțat undeva la puțin peste 1.800 de metri. Nu am urcat mult, pentru că mașina ne-a dus până aproape. Doar că atunci când am ajuns, ne-am jucat puțin de-a v-ați ascunselea cu vârful și cu norii și, deși părea că au experiență la jocul ăsta, răbdarea noastră s-a dovedit câștigătoare.

Mai departe, aproape la apus, ne-am pornit la drum pe o nouă levadă, Vereda dos Balcoes (de la Ribeiro Frio la Balcoes Viewpoint). Drumul e scurt, mai puțin de o oră dus-întors, dar la fiecare pas vezi fel și fel de nuanțe de verde, care mai de care mai vii, mai aprinse. Iar la punctul de belvedere, dincolo că ești înconjurat de munți perfect împăduriți, ești „cotropit“ de fel și fel de păsări de mici dimensiuni pe care până și eu (care am ornito-phobia) le-am lăsat să mi se urce „la cap“. La întoarcere, ne-am oprit la un bar din apropiere, pentru a savura o băutură tradițională locului, pentru ca în Funchal să tragem la Venda Velha. Acesta este un bar care încearcă să recreeze atmosfera anilor 1900 și care este cunoscut pentru poncha, o băutură (alcoolică) tradițională pe insulă, un soi de precursor al cocktailurilor actuale.

Nu departe de Funchal, pe coastă, se află Camara de Lobos, un orășel colorat, așezat în jurul unui golf micuț, unde trag zeci de bărci pescărești ce se usucă la soare în timp ce sunt legănate alene de valuri. Nu poți poposi aici fără să te oprești la restaurantul Vila do Peixe. Există, pentru cei care nu sunt fani ai creaturilor mării, și un local „soră“, Vila da Carne, dar aici nu am mâncat. Mai departe, dar nu foarte, în vârful unui deal unde ajungi după ce ai amețit la propriu, pe un drum ce șerpuiește încă de la bază, ajungi la Cabo Girão Skywalk. E o platformă de sticlă, de unde poți admira insula până hăt, hăt departe. Doar că, așa cum am învățat în Madeira, poți avea norocul să admiri o apă turcoaz și o coastă colțuroasă sau poți să nu vezi de nori nici măcar la câțiva metri în față. Noi am avut noroc. În drum spre casă, seara, ne-am relaxat la piscinele naturale Doca do Cavacas.

Deși coasta de sud a insulei te poate ține ocupat o săptămână, e păcat să nu treci munții până în nordul și mai verde, și mai ploios. Aici ai sate mai mici, mai tradiționale, precum Faial, Porto da Cruz sau Santana, acesta din urmă fiind de altfel cea mai cunoscută așezare după orașul-capitală, datorită căsuțelor tradiționale, în formă de A, cu acoperiș de stuf și pictate în fel și fel de nuanțe.

Tot pe coasta asta, chiar și mai sălbatică, ai cascade ce răsar din vârf de munte și cad liber, de-a lungul versantului, până jos în ocean. La Reserva Natural da Rocha do Navio ai doar un prim astfel de exemplu, dar cu cât continui, te vei lovi de altele, una dintre cele mai impresionante fiind cea din Sao Vicente. În același sat, merită o oprire și cofetăria Padaria do Calhau LDA, unde odată intrat, nu o să mai vrei să ieși pentru că opțiunile sunt prea multe și inima cere.

Înainte de a ajunge la unul dintre cele mai cunoscute obiective de pe insulă, piscinele naturale de la Seixal, treci prin dreptul miradorului Miradouro do Véu da Noiva, de unde poți admira o altă cascadă, Ponta do Poiso. Doar că aici trebuie să fii atent puțin și să o cauți, e ceva mai timidă decât restul și stă ascunsă după unul dintre versanți.

Când mergi pe coasta de nord din Madeira, e bine să cauți drumul vechi, North Coast Road – Road 101, care, deși nu la fel de bine îngrijit precum cel nou, are mult mai mult farmec. Cam ca George Clooney acum versus în tinerețe. Pentru unii, timpul se scurge în favoarea lor.

Dar întorcându-mă la Madeira și la drumul vechi, priveliștea e cu adevărat spectaculoasă, mergând pe mal de mare, de-a lungul unor plaje cu nisip negru ca smoala, în timp ce în stânga îți ține companie muntele. Dacă ai noroc, de-a lungul drumului, măcar o dată, îți va face botezul oceanul ale cărui valuri se vor revărsa până dincolo de balustradă. Astfel, ud, dar fericit, ajungi în Porto Moniz, unde te poți scălda pe bune în piscinele naturale ale căror culori pornesc de la verde smarald și merg până la albastru închis, dar care strălucește ca un safir când apa e dezmierdată de razele soarelui. Cineva ne-a descris aceste piscine ca fiind “wild and free”. Neîmblânzite și gratuite le-aș descrie eu. Trebuie, înainte să merg mai departe în această călătorie, să fac o precizare. Nicio plajă din Madeira (din insula principală) nu are nisip alb ca spuma laptelui sau galben-auriu, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori pe bătrânul continent. Aici ele sunt dure, cu un nisip ale cărui tonuri încep de la gri antracit și merg până la negru intens. Iar apa e și ea asortată, rece și arareori cristalină, mai degrabă întunecată și învolburată. Are însă farmecul ei, iar cel mai bine am surprins acest farmec în Porto Moniz, la Ribeira de Janela, unde o stâncă ascuțită ca un pumnal iese semeață din mare.

După ce ne-am săturat de atâta plajă, am pornit mai departe, înapoi la munte. Când zic că ne-am săturat de plajă, nu o zic în sensul clasic al termenului. De fapt, am stat câteva ore bune admirând peisajul, în timp ce nisipul ud și rece ne-a pătruns adânc între degete. Eram doar noi și câteva familii cu copii mici, care alergau neobosiți în timp ce tălpile li se înnegreau progresiv. Nisipul din zona asta ți se lipește de piele, de suflet și de retină și te însoțește mai departe multă vreme.

Spuneam că am plecat înapoi spre munte. De fapt, am pornit într-o serie de drumeții de-a lungul unora dintre cele mai cunoscute levade. Prima a fost Levada do Rei, unde timp de trei-patru ore, canalul de irigații ne-a ghidat de-a lungul unor drumuri acoperite de verdeață, unde nu știam dacă e zi sau noapte. Din când în când, am fost nevoiți să trecem pe sub o cascadă ca să continuăm, în timp ce altă dată am sărit peste un pârâu. Dar ce e cel mai interesant e că de fiecare dată când apare ceva de genul și crezi că nu mai poți să continui, de fapt găsești o modalitate să mergi mai departe.

Și totuși, levada mea favorită nu este aceasta, ci Levada das 25 Fontes, cu continuarea ei până la cascada Risco. Este printre cele mai lungi, aici aproape că m-a luat vântul pe sus la început, dar cu cât m-am adâncit mai mult în pădure, cu atât am vrut să continui. La un moment dat, copacii sunt atât de tare bătuți de vânt și de soartă aici, că s-au aplecat până aproape au închis un cerc împreună cu pământul. Astfel, mergi printr-un tunel natural. Iar când ieși din el, ți se deschide în față fie un canion, fie o cascadă învolburată, fie un munte semeț. Aproape la final, aici, noi ne-am oprit la Rabaçal Nature Spot Cafe, un loc perfect integrat în natură. Sau poate un pic prea bine integrat, pentru că trebuie să te lupți cu păsările pentru mâncarea din farfurie.

Ultimele zile din Madeira le-am petrecut tot pe coastă, undeva în sud-vestul insulei. Ca să ajungem aici, am trecut prin nori – la propriu. Iar înainte să trecem munții, ne-am oprit la Lombo do Mouro Viewpoint ca să admirăm norii cum valsează elegant peste culmile care rămâneau nemuritoare și reci. În sânul acestor munți, se ascunde unul dintre cele mai frumoase sate din Madeira – Curral Das Freiras (Valea Călugărițelor, în traducere). Frumusețea locului nu este dată de arhitectura aparte sau de localnicii mai prietenoși ca oriunde, ci de poziția satului, acolo unde se avântă vulturii. Priveliștea o poți admira din multe locuri, inclusiv de la cafeneaua Eira do Serrado, unde însă plătești view-ul, nu cafeaua care îți lasă un gust amar.

Odată ajunși pe coastă, am pornit dinspre Ribeira Brava și ne-am oprit la Paul do Mar, cu mici popasuri pe drum, cum ar fi la gelateria Manifattura di Gelato din Calheta, despre care primisem informații sigure că ar avea cea mai bună înghețată de pe insulă.

În zonă sunt mai multe stațiuni, printre care și Ponta do Sol și Madalena do Mar, dar preferata mea rămâne Paul do Mar. A contat poate și faptul că am stat aici câteva nopți, la MAKTUB Sunset Cottages, într-un apartament aflat direct pe faleză, deasupra plajei și a oceanului. Puține hoteluri din lume ne-au oferit o priveliște mai spectaculoasă la răsărit, pe când la apus, la barul cu același nume de la parter se adunau toți localnicii care, la un pahar de vorbă, (sau bere) se bucurau de încă o zi senină. Puțini se avântau în apa oceanului, dar plaja îi găzduia pe mulți, până când aproape se stingea lumina. Apoi, rămâneau doar oaspeții restaurantului Maktub, unde ca să mănânci aveai nevoie de rezervare. Și asta chiar în pandemie, darămite acum.

Localnicii spuneau că insula a fost cu totul alta în 2020 și 2021 când, deși restricțiile n-au fost la fel de dure ca în alte părți, ele totuși au ținut cei mai mulți oaspeți la distanță. Altfel, în trecut, n-aveai loc să arunci un ac de grupurile de britanici și germani care veneau atât iarna, cât și vara, pentru a se bucura de acest loc. Cei mai mulți dintre ei nu se avântau însă prea departe de Funchal, așa că unele destinații erau aproape pustii și în mod normal, nu doar în pandemie. La farul de la Ponta do Pargo și la punctul de belvedere Miradouro Garganta Funda, unde am văzut o cascadă în trepte, iar la fiecare „etaj“ se formase un lac, am fost doar noi. Astfel, înainte de a pleca mai departe în insula Sao Miguel din Azore, am putut să ne luăm la revedere cum se cuvine de la Madeira. Ea s-a despărțit de noi la fel cum ne-a primit în prima zi, înnorată. Aș vrea să cred că i-a părut rău că plecam.

Călătorii