Amelie pe urmele Baltagului

Au fost odata ca niciodata o matusa si un unches pe care soarta nu-i binecuvantase cu nici un fecior, macar ca traiul le era imbelsugat, iar masa li se desfacea, ca prin farmec, in fata cate unui calator rebegit de frig care le mai batea la usa in pustiul iernii.

Au facut bietii de ei tot ce se putea face: au umblat pe la vraci, au mers pe la babe prin sat si s-au rugat fierbinte sa aiba parte de mostenitor, sa nu li se stinga stirpea si sa simta si ei ca au avut pentru ce trai. Pasamite induiosat de rugile celor doi, Cel de Sus s-a indurat si le-a trimis mostenitor: Mathilde, nepoata ramasa orfana, cu o mostenire bunicica de la parinti. Fata a crescut fericita alaturi de rude si de prietenul sau de joaca, de care era sortita sa-si lege destinul pe veci, pana cand Manech, caci asa-l chema pe tanar, a plecat la razboi si i s-a pierdut urma. Lui si altor patru soldati.

Indiferent cat de buna este cartea, trebuie s-o lasam o clipa din mana pentru a vorbi despre film. Filmul lui Jean-Pierre Jeunet, “Un long dimanche de fianÃ?ailles” (O logodna foarte lunga, 2004). Acelasi Jeunet care a facut-o celebra pe Audrey Tatou cu rolul Amelie Poulain, creator si al lui “Delicatessen” (1991) sau “La cite des enfants perdus” (1995).

Pe cand Amelie avea de gasit posesorul comorii ingropate in perete, Mathilde isi ia rolul si mai in serios, in clipa in care incepe sa-si caute iubitul, cu obstinatia si credinta unui copil si negarea adultilor din jur, ani de zile.

Audrey Tatou este egala cu ea insasi, facand aceeasi figura poznasa si fragila, de inger care vrea sa schimbe lumea, chiar daca lumea este de data aceasta mult mai rea.

Iar daca am fi cumva tentati sa punem la indoiala seriozitatea situatiilor, muzica grava si rau prevestitoare a lui Angelo Badalamenti, arhicunoscut pentru coloana sonora la “Twin Peaks”, inlatura orice dubiu.

Din filmele lui David Lynch pare ca vine frumoasa Tina Lombardi, care a ales calea razbunarii si, implicit, a pierzaniei. Proiectia neagra a Mathildei, care a ales calea rabdarii si a asteptarii.

Daca am pomenit de muzica, se cuvine sa amintim si imaginea asigurata de Bruno Delbonnel, premiata cu un Cesar. Delbonnel deschide sertarul cu amintiri sepia al francezilor, pe care-i face sa ofteze dupa vremurile cand d”Orsay era gara, nu muzeu, dupa Les Halles sau Place de l”Opera cu furnicarul ei.

Casuta in care isi doarme visele Mathilde, impreuna cu rudele sale, parca vine din poveste si, cu toate ca nu-i lipseste nimic, pare asezata la marginea lumii. Dar o lume tihnita, care-si duce traiul netulburat, cu matusa cea durdulie si pofticioasa a Mathildei, sufland in ciorbe groase cu manecile suflecate, zorele la fereastra, straturi de zarzavat atent plivite si un caine mare si flocos.

Filmul beneficiaza si de prezentele pasagere ale unor actori, printre care cu surprindere am descoperit-o pe Jodie Foster, intr-un rol scurt, dar convingator.

Cu precizarea ca paraitre n”est pas etre, Mathilde duce cu gandul la biata Vitoria Lipan din “Baltagul” lui Sadoveanu. N-o fi fost ea atat de carismatica precum Audrey Tatou si n-o mai fi ea tanara, dar, va spun ca daca ar fi fost frantuzoaica destinul ei ar fi fost fabuleux. Cel putin atata m-a dus pe mine gandul. Asta ca sa vedeti ca tot noi suntem intotdeauna mai destepti si ca ne-am gandit inaintea lor.

covacip@yahoo.com

Stil de viață