Adevarata mama a lui Da Vinci

Pentru ca mi-am terminat provizia de carti cumparate de prin strainatati si de romane imprumutate de pe la prieteni, m-am aventurat intr-o seara prin librariile din Bucuresti sa caut ceva care mi se potriveste in actuala stare de spirit (astenie de toamna). Adica nici vreun tratat de filosofie metafizica, dar nici vreo Bridget Jones de mana a paispea, cum sunt mai toate caricaturile de eroine chick lit. Ceva care sa ma prinda, sa ma relaxeze si sa fie atat de bine scris incat sa pierd jumatate de noapte cu romanul respectiv, fara sa fiu obosita a doua zi.
Si am cutreierat prin vreo trei librarii. In fiecare, fara exceptie, m-au intampinat mormane din “Codul lui Da Vinci”, in “n” variante: cu coperta mai groasa sau mai subtire, in limba engleza sau in limba romana, de dimensiuni mai mici sau mai mari, cu sau fara ilustratii, cu sau fara glosar si explicatii suplimentare. Dupa ce am reusit sa trec de rafturile cu pricina, ma asteptau alte creatii de acelasi tip: ceva de genul “Adevaratul cod al lui Da Vinci (o pastisa evidenta dupa adevarata Mama Omida”, mi se pare mie), Codul lui Da Vinci intr-o noua interpretare, Cheia codului lui Da Vinci etc. Si, in al treilea rand, zeci de carti provenite din acelasi bogat filon al pseudoliteraturii: Misterul sau comoara templierilor (sau ambele, nu mai sunt sigura), un roman “tulburator” scris de “adevarata” descendenta a Mariei Magdalena, Camera de chihlimbar, Furtuna, Asasinii – toate niste palpitante aventuri in care invariabil isi fac aparitia francmasoni, cavaleri ai unor ordine care dateaza de prin Evul Mediu, foarte putin mediatizate, dar cu atat mai influente si, dupa caz, malefice sau pur si simplu pastratoare ale unor secrete care, daca sunt dezvaluite publicului larg, vor provoca: a. Apocalipsa; b. Al treilea razboi mondial; c. Revenirea nazistilor la putere; d. Orice tip de catastrofa, atata timp cat e foarte sangeroasa si, in acelasi timp, misterioasa si are oarecum de-a face cu credinta crestina.
In asa ceva investesc o mare parte din fonduri editurile si librariile in zilele noastre, pentru ca brusc ne obsedeaza pe toti care-i faza cu Graalul, cu Giulgiul din Torino, cu tablourile lui Da Vinci, cu cruciadele si alte chestii pe care oricum le-am fi putut afla la orele de istorie sau literatura, numai ca atunci ne durea in cot.
Cum pe mine nu ma pasioneaza falsii istorici sau cercetatori americani care arunca pe piata un volum de ineptii, care mai e si foarte prost scris, dar pe care il investesc cu sarmul unei conspiratii mondiale si vand astfel sute de milioane de exemplare, aveam o problema.
Ce carte sa-mi cumpar? Poate ca, in alte vremuri, as fi inclinat catre povestea romantata a unui brav inchizitor care mai e si detectiv particular pe deasupra sau catre aventurile cavalerilor templieri.
Problema este ca, dupa ce tocmai citisem probabil una dintre cele mai interesante si originale romane ale deceniului (“The Time Traveler’s Wife” pentru cine are chef si timp), nu prea imi ardea sa decad pana la asa ceva.
Deci, in disperare de cauza si cautand cateva ore de relaxare, am ales singura optiune valabila: un roman de groaza de Dean Koontz. Si, dupa ce l-am citit pe nerasuflate in miez de noapte, m-am speriat atat de tare cum nu ma mai speriasem de cand aveam vreo 12 ani si citisem pentru prima oara Dracula lui Bram Stoker. Asa ca am facut ce ar fi facut orice femeie normala, matura si cu scaun la cap: pe la 3 dimineata, varza de frica, am aruncat cartea pe geam. Macar mi-a provocat o reactie, asa ca m-am gandit ca a meritat banii.

Stil de viață /Despre lume si viata