În aceste zile facem multe călătorii cu gândul, rememorăm vacanțele trecute și visăm la experiențe viitoare. Pentru cei cu dor de ducă am ales să povestim despre Cambodia, o destinație all inclusive. GALERIE FOTO

În aceste zile, cele mai multe călătorii pe care le putem face sunt cele cu gândul, asta dacă exceptăm bineînțeles drumurile dintre dormitor și sufragerie sau pe cele care implică bucătăria. Până recent, o vizită la Mega Image rivaliza cu un city-break la Paris în ceea ce privește noianul de sentimente și emoții pe care le evocă. Dar cam atât, pentru că din păcate nu poate rivaliza și din alte puncte de vedere. În acest context, nu ne rămâne decât să ne păstrăm optimismul, să rememorăm vacanțele trecute, să visăm la călătorii viitoare și să începem să facem planuri. Pentru toți cei care, ca și mine, se hrănesc cu itinerarii viitoare, am decis să povestesc despre o destinație all-inclusive. Nu, nu genul acela de all-inclusive în care nu am călcat până acum. Ci o destinație care bifează toate „căsuțele“: natură, istorie – oho, și încă prea multă și dureroasă -, gastronomie, plajă idilică și oameni faini. Sunt sigură că nu există doar o destinație pe lume care să îndeplinească aceste criterii, dar eu am ales să povestesc despre Cambodia pentru că îi păstrez amintirea încă vie. Mă hrănesc cu ea până una alta.

E destul de departe cât să merite să-i aloci măcar două săptămâni. Are ce să ofere pentru cel puțin patru. Iar odată ajuns acolo nu mai vrei să pleci. Noi am fost trei săptămâni în Asia de Sud-Est, dintre care una în Laos, iar restul în Cambodia. Uitându-mă în urmă, simt că aveam nevoie de mai mult timp în ambele destinații, dar a fost suficient cât să mi se deschidă din nou apetitul pentru această regiune a Asiei unde mă simt ca acasă.

Am avut așteptări mari de la Cambodia, care nu a dezamăgit. Templele de la Angkor Wat și din împrejurimi sunt greu de pus în cuvinte. O să țin minte însă la fel de viu smoothie-ul de fructul pasiunii din Siem Reap, micul dejun din insule și crabii proaspăt prinși din piața din Kep. Nu, nu totul e legat de gastronomie în această vacanță, dar fără această componentă, o călătorie în Asia ar fi incompletă. Nu inutilă, dar cu siguranță incompletă.

Cei mai mulți ajung în Cambodia pentru câteva zile, cât să viziteze minunea (de fapt minunile) de la Angkor Wat, temple ce sfidează timpul și care frizează imposibilul și nebunia în materie de arhitectură și planificare. Puțini sunt cei care se aventurează mai departe în această țară a cărei capitală nu e la fel de populară precum Bangkok-ul devenit sufocat de turiști. Puțini știu că și Cambodia are insule cu ape turcoaz și plaje unde nisipul e mai fin și mai alb decât făina (nu de orice fel, ci de tipul 000) sau că, în zona rurală, ajungi să faci o călătorie în timp. Dar pentru că tot am vorbit de asta, mai bine să încep cu începutul.

Am ajuns în Cambodia pe 1 ianuarie, când poate în alte locuri totul e leneș și molatic, ca după o noapte lungă de petrecere. Ca după o mahmureală zdravănă mai bine zis. În Phnom Penh traficul era ca într-o zi obișnuită după cum aveam să descoperim ulterior. Oamenii nu se opresc niciodată aici, sunt mereu grăbiți către o destinație, sunt mereu implicați într-o discuție sau un proces, muncesc mult.

Dacă ar fi să fac o comparație aș zice că e ca la 18 ani când poți petrece până dimineața în club, pentru ca la 7:30 să fii la cursuri și nu doar atât, ci să te și implici să răspunzi la întrebările profesorului. E genul acela de energie pe care ți-o dă tinerețea.

Ei bine, cam așa e și Phnom Penh și nu degeaba, e un oraș care își trăiește o nouă tinerețe. Nu au trecut decât circa 40 de ani de când regimul lui Pol Pot a fost înlăturat de la putere de vietnamezi. Khmer Rouge a fost unul dintre cele mai crude regimuri din istoria recentă, în decurs de doar cinci ani omorând 1,5-2 milioane de cambodieni, adică circa 25% din populația țării.

După genocid țara și-a revenit încet, dar sigur. Cicatricile rămân însă și sunt vizibile cu ochiul liber. Cu greu găsești pe cineva care să nu aibă o poveste de familie din acele vremuri.

Dincolo de genocid, Khmer Rouge a sărăcit această țară pe care a încercat să o transforme într-o economie planificată, agrară, așa că după a fost nevoie de răbdare, timp și multă muncă pentru a ajunge Cambodia unde este astăzi. Este o țară a contrastelor, care deși păstrează urmele trecutului privește mereu mândră către viitor.

Primul nostru contact cu Cambodia a fost orașul-capitală și după ce abia sosisem din Vientiane (Laos) – un sat mai mare mai degrabă decât o metropolă asiatică -, șocul a fost pe măsură. Fusesem în Bangkok care mi s-a părut prea turistic, pe când Singapore a fost prea artificial. În Hanoi însă, zumzetul miilor de motorete de pe străzi a fost muzică pentru urechile mele, iar la fiecare colț de stradă m-am lăsat îmbătată de zeci de arome. Ei bine, din punctul ăsta de vedere, am găsit similarități între Phnom Penh și Hanoi, amândouă orașele îți iau cu asalt simțurile și te prind în ale lor mreje. Citisem că Phnom Penh ar putea să o ia pe urmele Bangkok-ului și să devină o primă poartă către Asia pentru turiștii din toată lumea. În continuare însă, sunt mulți cei care sar peste orașul-capitală pentru a zbura direct în Siem Reap la temple. Cred că o vizită nu doar că e necesară, dar e o lecție pe care nu o vei mai uita niciodată.

Primul loc pe care cei mai mulți îl recomandă în Phnom Penh e Palatul Regal, un complex de temple și palate care mai de care mai împodobite cu atenție și migală, care mai de care mai frumos decorate. După ce doar treci strada ajungi la Muzeul Național, dar dacă te simți deja copleșit de prea multă frumusețe, doar la câțiva pași distanță se află mărețul râu Mekong, care unește mai multe dintre țările din Asia de Sud-Est. Pe faleză sunt zeci sau poate sute de comercianți care vând aproape orice, de la nuferi la lumânări și de la mâncare tradițională la sucuri ținute la gheață într-un soi de lăzi frigorifice improvizate. Poți merge mult și bine pe mal de râu, alături de alți turiști străini sau de localnicii ieșiți la plimbare sau la picnic. După ce admiri arhitectura colorată și casele ce își poartă cu mândrie urmele trecutului, poți coti pe străduțele înguste unde cu siguranță nu vei rezista să nu cumperi ceva de mâncare. Noi am ajuns întâmplător într-o piață locală – nu dintre cele mai populare și recomandate, unde merită să mergi măcar pentru experiență. Am fost flancați rapid de tuk-tuk-uri, comercianți așezați pe margine de stradă și cumpărători care negociau activ orice legătură de verdeață. Câteva tarabe îi serveau pe clienți cu pui prăjit și alte nenumărate tipuri de carne asortate cu verdețurile cumpărate de alături. Chiar și la masă localnicii păreau că se grăbesc. Nu știu alții cum sunt, dar eu când ajung în piețele tradiționale îmi e aproape imposibil să nu mănânc. Unii poate ar zice că e mizerie. Este! Alții ar spune că nu știi ce mănânci. Poate, dar mă îndoiesc! Un lucru e cert, totul e proaspăt și delicios!

Dar pentru cei cu simțurile poate mai ascuțite și cu stomacul mai sensibil trebuie să spun că Phnom Penh are și sky-baruri și restaurante de fine dining, are cafenele de specialitate și fast-food-uri. Are de toate!

Are și un muzeu al genocidului pe care îl recomand din toată inima, dacă pot spune asta. Am petrecut ore în șir ascultând mărturii și mesaje ale puținilor supraviețuitori ale acelor orori pe care nu le voi pune în scris. Îmi amintesc că atunci când am intrat ni s-a spus că nu e nevoie să vizităm clădirile pentru că impactul emoțional e atât de puternic încât e posibil să ni se facă rău. E preferabil să asculți totul în grădină, la umbra unui copac. Mi s-a părut inițial o exagerare. Fusesem în mai multe lagăre de concentrare naziste, printre care și Auschwitz-Birkenau. Mă simțeam pregătită. Nu am fost. Am petrecut mai mult timp în curte decât mi-ar plăcea să recunosc. Impactul a rămas cu mine până astăzi și va mai rămâne mult și bine. Vocile supraviețuitorilor și ale naratorilor sunt cele care mă însoțesc mai mult decât ima-ginile. E o lecție de istorie atât de dură, dar atât de necesară! Am plecat din Phnom Penh la scurtă vreme după, cu direcția Angkor Wat. Urma să primim o altă lecție de istorie – o călătorie mult mai îndepărtată în timp și mai degrabă decât să ne îngrozim, aveam să ne minunăm de măreția acestor temple.

Am ajuns crezând că poți vedea complexul mergând pe jos, la o plimbare de câteva minute. Din oraș, din Siem Reap și doar până la Angkor Wat faci aproape 30 de minute cu tuk-tuk-ul, iar odată ajuns îți dai seama că un „templu“ (de fapt această structură monumentală) e greu de cuprins cu privirea. Acum, n-aș putea să spun câte temple sunt de fapt în zonă. E nevoie de o călătorie de jumătate de zi cu mașina ca să ajungi la unele dintre ele, pe când chiar și cele mai apropiate sunt de fapt la kilometri buni distanță și fără un vehicul cu două, trei sau patru roți e mai degrabă o misiune imposibilă. E bine să ai mai multe zile. E bine să mergi la răsărit să vezi minunea (dar pregătește-te să fie o mare de oameni, câtă frunză și iarbă). E bine să nu te grăbești. Dar e bine să nu te prindă miezul zilei acolo pentru că uneori căldura devine absolut insuportabilă, mai ales când trebuie să urci zeci sau sute de scări. E bine să ajungi devreme, înainte ca cei mai mulți să își termine micul-dejun delicios servit de unul dintre sutele de hoteluri din zonă (multe de cinci stele și multe absolut superbe). E bine să te duci fără așteptări și nu pentru că nu s-ar ridica locul la înălțimea lor, ci pentru că orice ți-ai fi imaginat e greu să fie măcar și aproape de realitate. Nu degeaba a fost numit acest loc una dintre minunile lumii. E totuși greu să pui în cuvinte ce înseamnă templele de la Angkor Wat. E locul perfect să vezi cum natura se împletește cu măiestria omului și ajungi să vezi cum cele două lumi pot să conviețuiască într-un fel de echilibru. Poate de-asta templele Ta Prohm au un farmec aparte, pentru că o serie de copaci seculari îmbrățisează la propriu clădirile alături de care au crescut.

După o supradoză de cultură și istorie (aproape 1.000 de ani!) ai nevoie de o pauză pentru a sedimenta tot. Te poți întoarce la hotelul unde cu siguranță te așteaptă o piscină îmbietoare și un șezlong poziționat strategic la umbră sau poți merge în oraș. Siem Reap e un loc al contrastelor perfecte. Ziua e un loc cvasi-pustiu, doar cu localnicii care își fac de lucru la propriile tarabe. Noaptea însă are loc o trasformare incredibilă, e mai ceva ca Cenușăreasa. Aerul prăfuit de peste zi dispare, străzile sunt îmbrăcate efectiv în lumini colorate în toate tonurile curcubeului, iar din boxe răsună muzică la fiecare colț de stradă. Cu greu mai găsești loc într-unul dintre sutele de localuri, fie ele baruri sau restaurante. Unii chefi fac show direct în stradă, flambând carnea ale cărei arome se simt până departe.

Am vorbit atât de mult la timpul prezent pentru că amintirile mele sunt încă vii. Nu îmi pot ima-gina cum este astăzi acest oraș, cum este astăzi Cambodia sub „asediul“ Covid-19.

Există un singur loc în această țară unde chiar și înainte de pandemie a fost liniște profundă, mai ales noaptea. În insula Koh Rong Samloem. Am ajuns după un drum lung și plin de peripeții. Am aterizat în Sihanoukville, un oraș stațiune, până recent destinația preferată a localnicilor care veneau aici să se bucure de plajă și mare. Acum este un oraș-fantomă, un oraș unde chinezii au vrut să recreeze Macao, un paradis al jocurilor de noroc. Au promis investiții în infrastructură și canalizare. Au promis locuri de muncă „fără număr“. Au ridicat sute de clădiri de tip zgârie-nori, cu cazino la parter și hotel la etajele superioare. Multe astfel de investiții sunt finalizate. Multe însă, nu.

Nu de mult, a venit un ordin de la Beijing să se închidă cazinourile și alte investiții din zona jocurilor de noroc, iar autoritățile cambodiene s-au supus pentru că altfel urmau să se blocheze alte investiții mult mai mari și mai importante la nivel național. Investitorii au dispărut peste noapte. Clădirile au rămas părăsite, iar drumurile decopertate. Praful era peste tot, iar aerul era irespirabil. Și când te gândești că aici se găsește una dintre cele mai frumoase plaje din Cambodia. Voiam să o vizităm dar am ales să o tăiem de pe listă după un prim contact cu orașul.

Nu ai ce face în Sihanoukville, doar să iei repede feribotul spre insule. Noi am ales Koh Rong Samloem pentru că e mai mică, mai intimă. Toate au însă apă turcoaz și plaje idilice, similare celor din Thailanda, insulele țării vecine fiind nu foarte departe pe hartă. Cine se aseamănă se adună!

Câteva zile aici, în insulele cambodiene, reușesc să șteargă cu buretele agitația și aglomerația primei săptămâni în această țară. Nu există șosele, nu există decât cele câteva vapoare care ajung aici în fiecare zi și care fac legătura cu lumea exterioară. Noaptea nu circulă nimic.

În Koh Rong Samloen e junglă multă și plajă de jur-împrejur. Nu există decât o serie de hoteluri, nu prea multe, pentru toate buzunarele. Unele sunt complet izolate și fără curent electric în camere. Altele au bungalouri fix în buza mării și adormi ascultând muzica valurilor. Iar când te trezești micul-dejun e servit romantic, la șezlongurile din fața casei. Sună ideal? Ei bine, chiar așa este.

Dar cum nu puteam rămâne în paradis pentru totdeauna (oare de ce nu?!), am plecat spre ultima destinație, sud-vestul Cambodiei.

Ne-am oprit în Kampot, pe malul râului, iar de acolo am pornit să explorăm zona rurală. A fost o călătorie în timp. Tuk-tuk-urile au devenit mai rare, bicicletele mai dese. Asfaltul mai puțin, lutul roșiatic peste tot. Animalele mai multe și pașnice, oamenii mai scumpi la vedere. A fost o altă lume față de cosmopolitul Phnom Penh. Nu mai puțin fermecătoare, ci doar diferită.

Am degustat vreo 10 specialități de piper pentru că această regiune este unul dintre marii producători ai lumii. Am mers în Kep unde am mâncat crabi proaspăt prinși și asezonați cu sos de piper, cum altfel! Am făcut o croazieră pe râu la apus de soare, am băut cocktailuri colorate și ne-am plimbat printre câmpurile de sare astăzi aproape părăsite. Am urcat în parcul național Bokor unde era o ceață de o tăiai cu cuțitul însă, printre picături, am reușit să vedem lumea de sus.

Iar apoi, a trebuit să punem totul în cutia de amintiri și să ne întoarcem acasă.

Călătorii