A fi in randul lumii

Am multe cunostinte care sunt pur si simplu obsedate sa fie in randul lumii. Adica – sa aiba o casa (preferabil intr-unul dintre noile cartiere de la periferie), o masina (neaparat straina), o slujba la o multinationala, abonament la sala de fitness (la care nu se duc niciodata) etc.

Persoanele respective nu dorm noaptea gandindu-se cum sa tina pasul cu colegii de generatie si apare o drama daca se intampla ca, intr-un an, unul sa reuseasca sa se duca in concediu in Toscana, sa spunem, in vreme ce restul trebuie sa se multumeasca doar cu Croatia.

Spre disperarea alor mei, nu am reusit niciodata sa ma disciplinez in asa hal incat sa tin pasul cu lumea – in loc sa strang pentru masina, casa, casa de la munte, pensie, copii etc, eu imi aruncam cu multa fericire (inconstienta, dupa cum mi s-a spus in nenumarate randuri) banii pe tone de haine si pe excursii prin tot felul de locuri.

Dar, avand in vedere ca, dupa cum tot familia binevoitoare mi-a pus in vedere in si mai nenumarate randuri, mai am putin si ies la pensie (ceea ce dupa parerea mea e o usoara exagerare) m-am gandit ca ar fi timpul sa ma “asez”. Prin urmare, cu foarte mare parere de rau, m-am asezat la casa mea (nu de alta dar mama refuza sa mai iasa din casa “de rusinea vecinilor, draga, care ma tot intreaba cand ai de gand sa iti faci si tu un rost in viata”), mi-am facut rost si de un coleg de apartament (tot mama m-a convins ca nu pot sa alerg toata viata dupa Mr. Darcy si ca un “art director” este fix la fel de bun) si a venit si masina (care tocmai a fost implicata in inca o confruntare de catre soferul maniac).

Drept pentru care, s-ar parea ca sunt “in randul lumii”. Sau cel putin asa am crezut o scurta perioada de timp. Pana cand mi-am amintit ca locuiesc in Bucuresti. Deci n-am nici o sansa.

In Bucuresti nu o sa fiu niciodata in randul lumii daca nu imi cumpar o masina care sa coste cat 10 apartamente, pe care, obligatoriu, sa o parchez fix in mijlocul drumului, cat sa cumpar cate ceva de la vreun magazin. La urma urmei, daca pun avariile, este mai mult decat suficient si civilizat. La fel – nu o sa fiu in randul lumii atata vreme cat ma incapatanez sa merg la hypermarket fara tocuri si fara cinci kilograme de aur la gat si pe degete. Iar daca, la acelasi hypermarket, nu sunt in stare sa imi parchez jeep-ul pe locurile rezervate persoanelor cu handicap, atunci sunt chiar o carpa si nu am nici o ambitie in viata asta. Nu sunt in randul lumii pentru ca ma incapatanez sa mai citesc si cate o carte, nu numai revistele cu paparazzi, ca sa vad cine a mai fost surprins in flagrant delict socant: la cumparaturi in Piata Dorobanti.

Nu sunt in randul lumii din Bucuresti atata vreme cat nu arunc pe geamul de la masina pachetul de tigari, sticla goala de bautura racoritoare sau ziarul si cata vreme nu ma dau jos (tot din jeep evident) sa ii alerg si sa ii injur pe copiii strazii care ma intreaba daca vreau sa-mi spele parbrizul.

Si nu sunt in randul lumii atata vreme cat nu am absolut nici un articol vestimentar pe care sa scrie, la vedere, marca (nu stiu de ce am ramas cu impresia ca eticheta e de ajuns). raluca.badea@zf.ro

Stil de viață