A fi... Hamlet 2

Miercurea trecuta, cand am vazut “Hamlet 2”, un cuplu din fata mea a renuntat la “Tropic Thunder” pentru a vedea, probabil dintr-un patriotism plin de bune intentii, dar si fatal de nefericit, “Dincolo de America”. Nu mai conteaza ca acesta este unul dintre cele mai proaste/absurde filme facute vreodata in Romania, ci ca exista o varianta mult mai inteleapta: comedia dementa a lui Steve Coogan, despre un profesor de drama care-si salveaza ora de actorie cu punerea in scena a unei piese cu totul si cu totul neverosimile, continuarea la “Hamlet”.

In 2006 a fost “Fiecare se crede normal”/”Little Miss Sunshine”, iar in 2007 “Juno”. “Hamlet 2” umple un spatiu asemanator in 2008, devenind comedia venita de nicaieri, realizata cu un buget de sub zece milioane de dolari si atat de trasnita, incat te lasa cu gura cascata si devine automat un “must”. Dintre cele trei titluri, “Hamlet 2” este probabil cel mai dificil, pentru ca umorul extrem de britanic al lui Steve Coogan (acesta este primul rol principal intr-un film american al actorului) si situatiile/gagurile extrem de absurde nu ajung sa fie la fel de universale. Dana Marschz (continua sursa de gaguri, pentru ca pronuntarea numelui contine toate cele trei sunete, s, s si t) are parte de un soc cand numarul elevilor din clasa lui de actorie se mareste de la doi la vreo 30. Suplimentul este format numai de elevi din cele mai diverse etnii unite de o singura asemanare: un total dezinteres pentru ora lui Marschz. Nici profesorul nu-i cine stie ce. Dupa cateva serii de reclame foarte profitabile, singura lui sursa de venit, spre exasperarea sotiei Brie (Catherine Keener, excelenta), a devenit slujba de profesor. Banuiala ca trage “gloante oarbe” (adica e steril) si necesitatea de a lua un chirias pentru a se ajunge cu cheltuielile il prezinta pe Marschz in adevarata lui lumina, un ratat si nici macar un ratat simpatic. Asta pana cand ii vine Ideea. Ideea este atat de trasnita, incat, iata, functioneaza. Sa folosesti o masina a timpului pentru a-i da lui Hamlet ocazia sa aiba si el parte de un happy-end este o dementa totala, iar reactia spectatorului incredul se dubleaza cu cea a tuturor personajelor din film, deloc convinse de entuziasmul cvasiridicol al lui Dana. Cu toate acestea, in ciuda zeflemelei, a loviturilor sub centura, a insultelor si-a tuturor incercarilor de a sabota piesa, habarnistul Dana ajunge la premiera mult-visata, unde isi rezolva cam toate blocajele, ca si pe cele ale spectatorilor. Ca si in “Inselat de la Sarah Marshall”, finalul filmului scris si regizat de Andrew Fleming este chiar piesa lui Dana, iar aceasta reprezinta marele atu: arata superb, muzica este excelenta, rezolva cam toate itele intrigii si-si transforma protagonistul intr-un adevarat creator. Plin de glume ireverentioase, din fata carora nu scapa absolut nicio minoritate si niciun tabu, “Hamlet 2” are si momente moarte, si momente prea absurde, cu pauze ca in sitcomurile unde actorii asteapta ca publicul sa-si termine hohotele de ras, numai ca toata aceasta invalmaseala ajunge cumva sa se lege, in primul rand datorita entuziasmului debordant al lui Coogan, alaturi de care incepi sa traiesti dupa antipatia de la inceput. La sfarsitul filmului nu ramai cu multe nemultumiri, ci cu o mare intrebare: oare lui Shakespeare i-ar fi placut “Hamlet 2”? Tot ce-i posibil… Hamlet 2 R: Andrew Fleming D: Steve Coogan, Catherine Keener, Joseph Julian Soria, Skylar Astin Din 3 octombrie

Stil de viață /FILM