50% istorie, 50% business

Un magazin de piese auto a fost transformat intr-un univers interbelic, cativa asociati au facut dintr-o patiserie intunecoasa o cafenea cu parfum de bitter si aer de consignatie, iar o domnisoara conduce din fata laptopului o afacere cu rochii la a treia sau chiar a patra tinerete. Putem spune ca Bucurestiul vechi inca mai traieste prin galerii, cafenele sau chiar prin tinutele doamnelor de altadata care le-au trecut pragul. Dar mai ales prin aceia care au stiut sa transforme nostalgia in ceva util (profitabil uneori), chiar si facand un modern compromis cu internetul.
Pe strada Covaci, intr-o lume care pare desprinsa din cele mai bune filme noir, cu tunele subterane, cutitari, taxe de protectie si (ca ultima “gluma”) lucrari de reparatie, supravietuieste o galerie de arta de moda veche.
Din acest loc (fosta redactie a ziarului Timpul, printre altele) unii oameni vin sa isi cumpere amintiri. Ca tanarul caruia Sasa Constantinescu, “nasa” locului, i-a gasit, la cerere, un portret al “bunicului” imaginar. Altii vin sa-si vanda amintirile. Ca batranele doamne, cantarete sau actrite, care isi aduc aici ultimul vas Rosenthal.
Asa ca a “guverna” un loc ca acesta e o misiune delicata, un mod original de a face “afaceri”. “Ma straduiesc sa negociez, incerc sa imi obisnuiesc clientii straini ca nu le pot face reduceri mari si sa dau satisfactie si celui care imi aduce obiectul”, admite Constantinescu. “Apoi, pentru ca un obiect sa fie vandut, cineva trebuie sa se indragosteasca de el”. In primul rand “stapana” locului.
De aceea, unele lucruri (de la tablouri, la clesti de par) isi gasesc, in mod inexplicabil, loc in magazin, in timp ce altele nu. Fie pentru ca “transmit ceva rau”, fie pentru ca “nu a fost sa fie”. “Nu am regrete pentru ca am pierdut un obiect, imi spun ca nu a fost sa fie”, adauga ea.
“Magazinul Craii de Curtea Veche s-a nascut acum zece ani dintr-o fantezie a unui bun prieten care m-a adus aici si mi-a spus sa fac o galerie de arta”, spune Sasa Constantinescu. “De fapt, mi-a spus, lucru care m-a cucerit definitiv, ‘joaca-te’. Nu stiam cum sa incep, asa ca am luat, impreuna cu istoricul de arta Mihai Oroveanu, lucruri de la prieteni si am construit o atmosfera. Mai intai de la Doina Levintza, apoi de la altii, de la parinti, bunici, o trasura de la un tigan…Ideea a fost sa facem altceva decat consignatiile de pe strada”. In vitrina, un cantar imens sta alaturi de un gramofon (imagine putin suprarealista), inauntru un velociped de la 1800 atarna de tavan, deasupra unei motociclete de curierat de la 1940. Pe pereti, icoane, “Biletele de papagal” originale, ceasuri de portelan, un copac cu fotografii, cateva vitrine cu carti, oglinzi (unele de peste 100 de milioane de lei vechi). Si multe samovare, care tradeaza putin din slabiciunea “stapanei”.
In rest, mici “nimicuri” de pret : monograme (insotite de povestea mestesugarului), un panou cu placute. Ultimele obiecte lasate de oameni demult disparuti si vandute de urmasi tristi.
Desi exista si criterii obiective (de pilda, valoarea unui samovar e data de numarul stampilelor de pe el), cuvantul afacere pare aici …obscen. Chiria a crescut de 16 ori fata de 1998, iar zona s-a deteriorat cam de tot atatea ori. Insasi supravietuirea magazinului e o minune. “Lumea nu mai circula pe aici, lucrurile stagneaza”. Inevitabil, intre gazde si exponate se dezvolta o relatie speciala. “Un obiect pe care il iubesc in mod special e oglinda asta Art Deco, ale carei despartituri sunt imbracate in piele de Cordoba si alama”, marturiseste Constantinescu. “Sta aici de doi ani jumate: cred ca vrea sa ramana cu mine”…
Exista si afaceri carora istoria (combinata cu tehnologia) le poarta noroc. Un site american, o croitoreasa ca strabunica si o rochie de mireasa au stat la baza unei afaceri dezvoltate de Oana Cretu in ultimii patru ani. Cuvantul magic e “vintage”. Pasionata de moda altor epoci, ea a gasit un moment perfect pentru a-si lansa site-ul care vinde rochii vintage (gresit catalogate de unii ca simple haine vechi) exact atunci cand acest atribut misterios facea furori. (Hainele vintage sunt vechi, dar in buna stare si, cel mai important, au croieli deosebite, reprezentative pentru epoca lor). “Acum patru ani am descoperit site-ul antique-fashion.com si tot atunci am cumparat prima mea rochie vintage, o rochie de mireasa din anii ’50”, spune Cretu. “Am ramas impresionata de calitatea materialului si de faptul ca era in intregime cusuta de mana. A urmat o lunga perioada de shopping si documentare, iar la un moment dat a trebuit sa iau o decizie – ori ma opresc din cumparat (imposibil), ori incep sa vand din articole”. Astfel ca anul trecut a fost inaugurat site-ul vintageboutique.ro. Initial Oana Cretu a investit 12.000 euro in afacere. Cu acestia a cumparat rochii, nasturi, panglici, fermoare din epoci diferite, apoi carti, tipare originale, un laptop si o camera foto performanta. Acum, cumpara si restaureaza rochii care deseori poarta semnaturi celebre (Liz Claiborne, John Bates, Jonathan Logan sau chiar Jean Paul Gaultier), iar uneori au si povesti impresionante. De exemplu, rochia rosie din anii ’40 a unei doamne care o purta atunci cand si-a cunoscut sotul si de atunci a imbracat-o la fiecare aniversare a casatoriei.
Astfel de obiecte de vestimentatie (din anii 1920 pana in 1990, semnate Oleg Cassini, John Charles, Radley, Shelanna, A. Riechers, Vera Mont) sunt luate de la colectionari straini si de pe site-uri ca eBay sau proxibid. Cea mai scumpa rochie cumparata e una de mireasa din anii ’60 (din voal, cu trena, capa si corsaj de dantela), care a costat 458 $. Rochia nu a fost vanduta si face parte din colectia personala a Oanei Cretu, la fel ca si cea mai veche rochie cumparata, care dateaza din 1902-1904. Site-ul vinde insa si accesorii (posete, curele, palarii, mansoane, bijuterii), jucarii si decoratiuni: vase, tablouri.
Rochiile de seara din perioada 1930-1960, din materiale pretioase (brocart, chantung, tafta) si cele de zi din anii ’70 sunt cele care se vand cel mai bine. Cine le cumpara? Fete de 17-18 ani care au nevoie de o piesa unicat sau doamne nostalgice de peste 40 ani. Preturile merg de la 50 RON la peste 80 RON, in functie de vechime, stare si materiale, dar articolele vintage au avantajul obiectelor de arta: pe masura ce trece timpul, valoarea lor creste.
Cat despre “vanzarea de amintiri”, Cretu spune ca nu are nicio strangere de inima, fiind sigura ca obiectele ajung la oameni care le indragesc.
Dar si in cazul ei, slabiciunile (sentimentele) inving uneori in fata racelii specifice unui business – “Periodic apar rochii de care pur si simplu nu ma pot desparti”, adauga ea. Pe viitor proprietara viseaza la un salon de moda asemanator celor din perioada edwardiana, cu o croitoreasa care sa modifice dimensiunile hainelor, un loc unde sa se intalneasca cu clientele la o cafea sau un ceai.
Deocamdata, pentru o cafea intr-o atmosfera interbelica, formula “Festival 39” (alta afacere bazata pe istorie) functioneaza ca o adresa in timp. Pentru ca aceasta “cafenea a Bucurestiului de altadata” sa apara, a fost insa nevoie de un brasovean de origine maghiara, care a combinat putina istorie cu putina imaginatie, le-a adaugat cafea si bitter si apoi a adus reteta si la Bucuresti, in “buricul targului”.
“Aveam nevoie de o imagine pozitiva, asa mi-a venit ideea cu interbelicul”, spune Fabian Laszlo, unul din proprietari. “Degeaba faci produsul cunoscut, daca nu ii atribui o imagine pozitiva, aproape sigur gresesti. Iar singura receptionata in mod pozitiv de toata lumea e perioada interbelica – o poza din acea perioada ii inspira oricui ceva”.
Brandul Festival 39 a fost creat in jurul unui personaj special – in parte real, in parte fictiune. Legenda spune ca Leo Greif a inventat bitterul Festival 39. “In realitate nu Leo Greif a inventat bitterul, eu l-am inventat pe Greif. Dar a existat un farmacist cu acest nume, cel care i-a dat recomandarea de angajare directorului Vinalcool din perioada razboiului. Acum si nora lui Greif sprijina povestea cu documentatie autentica, desi la inceput a venit sa ceara socoteala pentru folosirea numelui”, povesteste Laszlo.
Cat despre bitterul respectiv, el e, de fapt, din 1965 si a fost facut de Vinalcool Brasov pana in ’93, pe baza unei retete italienesti (“Festival” pentru ca s-a lansat in perioada primei editii a Cerbului de Aur). “Am realizat ca fara o istorie nu poti sa inventezi un produs bun numai pe baza faptului ca el s-a vandut la un moment dat. Asa ca din ’96 am reinceput productia lui pentru cafeneaua din Brasov”, spune Laszlo, actionar la Vinalcool.
Cafeneaua din Bucuresti, deschisa in septembrie 2006, de zilele Bucurestiului, se afla pe spatiul unui local din cadrul Hanului lui Manuc si a fost decorata cu fotografii, scrisori, certificate de atestare si obiecte originale, investitia fiind de 500.000 de euro. “Adunarea unor lucruri autentice face ca omul sa se simta placut. Iar aici, cel putin 30-40 la suta e istorie”. Chiar si meniul (destul de modern in continut) vine impreuna cu un jurnal interbelic.
Din septembrie anul acesta, Festival 39 va fi relansata (poate impreuna cu un club al jurnalistilor), iar meniul va fi completat cu produse de patiserie si celebrul bitter. Atmosfera nu are insa nevoie de revigorare – mesele sunt deseori pline, ca si cum lumea ar veni sa-si caute stramosii in numeroasele fotografii de familie de pe perete. “S-a adeverit ca tot ce tine de istoria locala functioneaza, asa ca vom incerca sa facem o franciza pe care sa o ducem si in Ungaria si Slovacia”, spune Laszlo.
A fi intermediar intre amintirile unora si dorintele altora a fost intotdeauna o misiune delicata, dar profitabila.