Stil de viață /Turism
Welcome to the Sunshine State
Imaginea soarelui dogoritor si a portocalului de pe sigla Floridei iti intersecteaza privirea de cum pasesti in Sunshine State, fie ca esti in aeroport, fie ca vii cu masina pe autostrada de la New York si conduci aproape doua zile in paralel cu Atlanticul.
Imaginea soarelui dogoritor si a portocalului de pe sigla Floridei iti intersecteaza privirea de cum pasesti in Sunshine State, fie ca esti in aeroport, fie ca vii cu masina pe autostrada de la New York si conduci aproape doua zile in paralel cu Atlanticul.
Data fiind ospitalitatea proverbiala a sudistilor, te astepti sa primesti o portocala la fiecare colt de strada. Cel putin in hotelul din Tampa unde am stat aproape trei saptamani, portocalele mici, zemoase, cu o coaja subtire, erau la discretie in lobby, suplinind delicat micul dejun daca cumva ma trezeam prea tarziu pentru pretentiile americane. Portocalele sunt una din cele mai bune metode de a incepe ziua intr-un stat care da impresia ca se topeste, mai ales in timpul ingrozitoarelor luni de vara, in care zgarie-norii cresc vazand cu ochii, sfidand gravitatia si criza de pe Wall Street.
Odata ce caldura toropitoare a trecut, odata ce uraganele au trecut, odata ce iarna se apropie, Florida se transforma incet – incet in paradisul din cartile postale, cu apusuri tropicale si vegetatie luxurianta, cine linistite si curse de iahturi, din care iti vine cu greu sa te smulgi inapoi, acasa. Si nu vorbesc aici despre fascinantul Miami, de pe coasta Floridei dinspre Atlantic, ci de oraselele orientate inspre Golful Mexic, la o aruncatura de bat de New Orleans, vis-a-vis de Mexic si in vecinatatea Key West si Cubei. In orasele surori Tampa, Saint-Pete si Clearwater, aerul este mult mai pasnic, in comparatie cu nebunescul Miami, nu degeaba multi septuagenari din New York isi cumpara condo-uri si se muta aici pe timpul iernii.
La Golful Mexic, iarna este doar un pic mai racoroasa decat iulie la noi. In noiembrie, am facut plaja in Clearwater si am fost la un pas de insolatie. Si nici apa golfului nu prea ajuta. In timpul verii, din aprilie pana in octombrie, iesi din apa doar ca sa te racoresti, in conditiile in care temperatura aerului este de peste 40 de grade in mod constant, m-au avertizat prietenii mai familiarizati cu atmosfera.
In plus, umiditatea este foarte ridicata. Dimineata, cand iesi din hotel, ai convingerea ca a plouat, pentru ca frunzele palmierilor sunt incarcate cu stropi, iar aerul este greu de respirat. Dar nu e ploaie, ci doar condens, care face minuni la ten, comparativ cu arsita de pe coasta de vest. Adevarul e ca supravietuiesti cam greu in Florida si in celelalte state americane din zona fara aer conditionat sau fara sistem de ventilatie. Piscina este un “must” al locuintelor din zona, pentru ca este greu sa iti petreci altfel ziua in aer liber. Pina si cladirile de birouri din zona sunt inconjurate de bazine cu adancimea de un picior, cu apa rece, numai buna pentru un racorit din mers, in varful sandalei.
Am stat si eu destul de mult la piscina hotelului, in principal singura, pentru ca ceilalti “locatari” erau cu treaba, la diverse conferinte pe hidroizolatii sau geologie marina, dar am mers si de capul meu intr-o calatorie la plaja, cu autobuzul, intr-o linistita zi de luni.
Autobuzul inseamna deja aventura in Saint-Pete, unde transportul public este o notiune necunoscuta celor din middle si upper- class, dar foarte populara in comunitatea de imigranti. De altfel, autobuz este mult spus: era un fel de harb din lemn cu motor, intesat de negrese vorbarete, tineri in haine hip-hop, cu castile bine infipte in urechi. Rabla scartaia ingrozitor, era soare si cald de simteam cum se topeste scaunul de plastic sub mine. Am mers trei sferturi de ora pe o limba de pamant care da imprejur unui golfulet, Tampa Bay, intre Golful Mexic si Florida, intr-un peisaj cum vezi in filmele americane, cu depozite, malluri, cartiere rezidentiale. Surprinzator, caci ne apropiam de plaje si de zona de vacanta, strazile erau la fel de pustiite ca si in centrul orasului Saint Pete, unde am stat cea mai mare parte a vacantei mele in Florida. Am coborat la intersectia unei strazi ce parea abandonata, dupa ce soferul imi daduse atent indicatii cum sa gasesc plaja. Toropita de caldura, am mers 20 de pasi in directia indicata si m-am oprit.
A fost ca si cum as fi intrat intr-o carte postala din anii ‘50: liniste mormantala, caldura care mi se aseza pe umeri molesindu-ma si mai mult, soare orbitor, case de lemn cu etaj, fara balcoane si cu ferestre inguste, un motel cu piscina goala, o pancarta din tabla cu vopseaua sarita si decolorata din cauza soarelui, clatinandu-se fara zgomot la cea mai mica adiere a vantului: “FOR SALE”, trotuare joase si prafuite, mucuri de tigara, palmieri, liniste, caldura apasatoare, mirosuri iuti de la cutii de mancare aruncate pe jos, presiune in aer, cer albastru, fara nor. Nimeni pe strada. Am mers ca prin vis, cu picaturi de sudoare pe tample, lasand in spate casele cu un nivel, inspre un hotel din beton si sticla, ce parea sa ascunda in spatele lui marea, dar apa tot nu mi se arata, ci doar betoane pe jos si in fata. In cateva secunde insa, ceea ce parea iluzie, s-a transformat in realitate, in stanga colosului de beton am zarit o licarire. Dupa cativa pasi, am intrat iar intr-o carte postala.
N-am mers pana acum in Cuba, dar cred ca asa arata ea in anii ‘50, cand mi-ar fi placut s-o vizitez. Am vazut de departe o baraca alba pe plaja, o improvizatie de bar si cateva scaune inalte. Ocolind hotelul si trecand de asfalt, inspre nisipul alb, am sarit cu gratie peste cativa metri de buruieni ca sa ajung cat mai repede la apa.
Marea avea verdele acela de jad stralucitor, de Fata Morgana si nu era atat de aproape de mine pe cat ma asteptam. Pentru ca plaja cu nisip de acela fin si alb, avea cel putin un kilometru in latime, iar lungimea era imposibil de estimat.
Paralel cu plaja se intinde o fasie de asfalt (patru benzi), cu hoteluri ici si colo, dar pe care boom-ul imobiliar de acum cativa ani a inceput sa le inmulteasca ca ciurpecile dupa ploaie.
Abia dupa ce mi-am gasit un loc aflat la o distanta perfecta intre barul unui hotel si apa, mi-am dat seama ca ceva este in neregula… pe distanta de vreo 4 kilometri am vazut doar inca 5 persoane, un cuplu care facea scufundari si o familie cu copil mic, care se adapostea la umbra unei umbrele de soare discrete. Am avut o dupa-amiaza perfecta in apa transparenta, nemiscata, plutind aiurea printre bancuri de pestisori, dar sub amenintarea pelicanilor care se aruncau cu ciocurile pentru a-si smulge de-ale gurii din apa.
In zare se vedea conturul placut al hotelului Don Cezar, o armonie paralelipipeda in roz, unde fusesem cu doua seri inainte pentru un groupper (peste alb) si black beans (fasole). Nimic nu mi-a parut spectaculos la acest meniu, dupa ce consumasem cu succes coada de aligator pane, intr-un sandwich bar din portul Clearwater. Toaleta localului semana foarte bine cu cele de pe autostrada de la noi, insa privelistea terasei era minunata, mai ales noaptea, cand vedeai luminile iahturilor oglindindu-se in apa. Revenind la meniul zonei, pot sa spun ca mancarea mi-a cazut cam greu, dar este o desfatare pentru cei carora le place sa amestece gusturile: cum e porcul cu sos dulce de mojo. Totusi, pestele la cina, vinul alb de California si, discret, dintr-o boxa, muzica celor de la Buena Vista Social Club sunt combinatia ideala in hotelul lui Don Cesar, unde pana si apusul spui ca este dintr-o telenovela sud-americana. E si el roz, ca pasarile flamingo pe care le-am admirat intr-o duminica la gradina zoologica din Tampa. Tot acolo am reusit sa mangai o pisica de mare intr-un bazin amenajat special de ingrijitori. Sunt la fel de matasoase ca pielea copiilor nou-nascuti.
Nu doar natura este insa ceea ce ma atrage spre cele trei orase surori. Am vizitat un bogat muzeu Dali in Saint-Pete, care are aproape 27 de ani si include intre exponatele sale “Descoperirea Americii de catre Cristofor Columb”, “Toreadorul Halucinogenic” sau “Dezintegrarea persistentei memoriei”. Sunt peste 2000 de piese in colectia muzeului, care ofera si proiectii ale “Cainelui andaluz”, dar expune si obiecte personale ale artistului si ale sotiei sale Gala. La fel de bogata este si camera cu suveniruri, de unde poti cumpara cadouri mai “intelectuale” pentru cei de acasa: tricouri cu printuri din colectia “Jewels” – 20 USD bucata, un ceas de masa impachetat intr-o cutie de conserva, calendare si farfurii imitand picturile lui Dali.
Stil de viață /Turism
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
