Un magnat al presei si fobia sa fata de Roosevelt

Dintre toti magnatii presei americane de la inceputul acestui secol, Robert McCormick, stapanul absolut al cotidianului Chicago Tribune, a fost poate cel mai mediatizat, datorita figurii sale extrem de controversate: anti-comunist convins, inamic inversunat al presedintelui Franklin D. Roosevelt, simpatizant al regimului fascist si, bineinteles, posesorul unei vieti personale agitate. Multi spun ca, de fapt, McCormick supranumit si Colonelul a fost ultimul mogul megaloman al mass-media din America.Robert McCormick s-a nascut in 1880, intr-o familie foarte bogata si influenta din Chicago, mama sa fiind fiica lui Joseph Medill, unul dintre fondatorii Partidului Republican, care a orchestrat nominalizarea lui Abraham Lincoln pentru functia de presedinte si a facut avere cu ziarul Chicago Tribune. Bunicul patern era Cyrus McCormick, mostenitorul unei averi imense. Cele doua familii aveau milioane de dolari intr-o perioada in care un salariu bun se ridica la un dolar si treizeci de centi pe zi. La un moment dat, Joseph Medill si Cyrus McCormick, ambii proprietari de ziare, s-au aliat pentru a lupta impotriva “anarhisstilor”, un termen utilizat de cei doi pentru a stigmatiza miscarile sindicale, strainii si adeptii miscarilor progresive. Tatal lui Robert McCormick a fost numit ambasador la curtea tarului rus si a imparatului austro-ungar, iar viitorul magnat a primit cea mai buna si mai costisitoare educatie posibila.

“Domnia” lui Robert McCormick la Chicago Tribune a inceput odata cu secolul 20, iar tanarul sef s-a facut remarcat imediat, fiind numit colonel in cadrul Garzii Nationale din Illinois de catre guvernatorul statului (gurile rele spun ca numirea a avut loc doar pentru ca guvernatorul era indatorat ziarului Tribune). Ulterior, McCormick strange un batalion cu care contribuie la alungarea lui Pancho Villa din Mexic.

Urmeaza primul razboi mondial, la care McCormick participa ca voluntar, revenind in tara cu gradul de locotenent colonel. Pana la sfarsitul vietii si-a obligat toti angajatii si cunoscutii sa i se adreseze cu titlul de Colonel si a cheltuit sume uriase construind monumente care sa comemoreze propria sa vitejie.

In anii ’30, magnatul de la Chicago Tribune incepe sa-si manifeste cat se poate de vizibil convingerile izolationiste, formand aliante cu Charles Lindberg si militand impotriva planurilor de razboi ale lui FD Roosevelt. McCormick a mers pana intr-acolo incat a publicat documente strict secrete ale Marinei americane pentru a dovedi ca, de fapt, Statele Unite se pregateau de razboi. Scandalul care a urmat a fost urias, Roosevelt amenintand ca va trimite trupe care sa ocupe sediul Chicago Tribune si a intentionat chiar sa-l aresteze pe McCormick sub acuzatia de spionaj. McCormick se opunea deschis intrarii SUA in razboi, sustinand ca adevaratul inamic este Uniunea Sovietica, mai precis comunismul, si ca rusii erau “asiatici veniti din codru” (de altfel, McCormick i-a oferit ulterior tot sprijinul necesar faimosului “vanator de comunisti”, Senatorul Joseph McCarthy). Inainte ca America sa declare razboi Germaniei, Robert McCormick si Chicago Tribune au mers pana intr-acolo incat si-au exprimat admiratia fata de regimul lui Hitler, impresionati fiind mai ales de faptul ca cel de-al treilea Reich nu avea nici un fel de probleme cu miscarile sindicale, asa cum se intampla in Chicago.

De fapt, rusii nu au fost singurele tinte ale invectivelor lui McCormick: in editorialele Chicago Tribune, imperiul britanic era supranumit “Imperiul Brutelor” si o natiune de “faliti cu nasul pe sus”. Cu toate acestea, desi isi afisa mereu dispretul fata de englezi, McCormick defila prin redactie in uniforma ofiterilor britanici, completata de cizme cu pinteni, de o crosa de polo si de o lesa la capatul careia se aflau trei exemplare uriase de ciobanesti germani.

Intre timp, McCormick guverneaza ziarul cu o mana de fier – subordonatii sunt pedepsiti si umiliti pentru cea mai mica greseala: unul dintre directori este sanctionat pentru ca nu s-a asezat pe scaunul care ii fusese repartizat, iar personalul care il insoteste la cumparaturi trebuie sa achite toate cheltuielile, deoarece McCormick nu pleaca niciodata cu bani la el. Pe de alta parte, unii dintre angajati se declara gata sa sara si in foc pentru seful care le ofera salarii bune si prime considerabile.

Viata personala a lui McCormick a fost cel putin la fel de zbucuiumata si plina de excentricitati ca si cariera sa profesionala: a fost casatorit de doua ori, de fiecare data cu nevestele unor buni prieteni ai sai, pe care le-a convins sa divorteze. Se pare ca prietenii respectivi au fost calmati cu ajutorul unor sume mari de bani.

Pana la sfarsitul vietii (1955), a luptat impotriva Democratilor, pe care i-a acuzat de toate relele imaginabile, iar la un moment dat a trimis un corespondent sub acoperire la Universitatea din Wisconsin (considerata o pepiniera de liberali), pentru a dovedi ca studentii si profesorii purtau de fapt lenjerie cu dantela, spre deosebire de barbatii adevarati care alcatuiau Patridul Republican.
raluca.badea@zf.ro

Stil de viață