Să ai ornitofobie – sau teamă (irațională) de păsări – și să mergi în Delta Dunării vara poate părea o nebunie. Și totuși nu e deloc așa. De ce?

Să ai ornitofobie – sau teamă (irațională) de păsări – și să mergi în Delta Dunării vara poate părea o nebunie. Și totuși nu e deloc așa. Sau nu în sensul acela. Ci fix în celălalt, cel bun. O spun din postura cuiva care aproape toată viața și-a imaginat că o întâlnire prea apropiată cu o „înaripată“ se va sfârși, invariabil, cu aceasta din urmă victorioasă după ce i-a scos ochii „adversarului“ uman.

Prima dată – și singura până în această vară – când am ajuns în Delta Dunării a fost când am împlinit 18 ani și am terminat clasa a XII-a. Nu îmi amintesc prea multe detalii, însă ce țin minte e că am dormit pe un vaporaș și ne-am plimbat cu barca, în căutare de păsări și admirând verdele crud al vegetației de la început de sezon estival.

Multă vreme după aceea mi-am dorit să revin și să revăd, cu ochi de adult, acest tărâm magic, inclus în patrimoniul UNESCO. A fost nevoie însă de 20 de ani ca să pun din nou piciorul în această rezervație a biosferei, descrisă drept cea mai mare zonă umedă a Europei.

Am plecat din București într-o zi de vineri, dimineața devreme, pentru a ajunge la Murighiol la timp pentru primul transfer al zilei către Sfântu Gheorghe și, mai exact, către complexul Green Village Resort.

Drumul cu mașina mi-a părut lung, deși peisajul s-a tot schimbat, câmpiile infinite fiind înlocuite relativ repede de dealuri domoale. Iar în momentul când autostrada a lăsat loc drumurilor județene, satele au început să se succeadă rapid, astfel încât, teoretic, să mă țină ocupată. Și totuși, doar câte un minaret rătăcit ori o grămăjoară de roșii vândută la poartă, câte un magazin tradițional de țară ori un semn către un obiectiv cultural prea puțin cunoscut mi-au abătut, și asta doar din când în când, atenția de la drumul ce a durat mai bine de patru ore. Odată ajunsă în parcarea de la Murighiol, eram convinsă că ora rămasă de parcurs cu barca până la hotel îmi va părea infinit de lungă.

Și totuși, în momentul în care am pornit, m-a furat peisajul Deltei, care a început să se dezvăluie ușor-ușor. Astfel, minutele aproape au zburat, în timp ce eu am căscat ochii după orice urmă de mișcare ce ar fi putut ascunde o vietate sau alta.

Cine mă cunoaște știe că pentru mine nu există pe lume loc mai frumos decât Africa, Africa subsahariană, tărâmul animalelor sălbatice. Pot petrece ore în șir așteptând ca un leopard să se trezească sau ca un ghepard să își înceapă vânătoarea, la fel cum pot sta ore în șir în mașină încercând să descopăr noi și noi forme de viață.

Același tip de curiozitate m-a cuprins și în Deltă, doar că de data asta pe apă, în barcă, în căutare de păsări. Și da, reiterez, am ornitofobie. Doar că nu m-am apropiat prea mult de niciun pelican, de niciun cormoran și de nicio egretă albă ori gri, nu suficient cât să mi se urce în cap și să-mi scoată ochii. Am mai văzut și alte păsări – inclusiv pui de lebădă (care sunt gri), dar cu siguranță am descoperit prea puține specii, dat fiind că sunt peste 300 în total. Iar cel mai bun sezon pentru a le observa (sau a le admira în cazul multor oameni) e fix cel în care am fost eu. Momentul de vârf începe în aprilie și ține până în iunie.

Localnicii spun însă că fiecare sezon are farmecul lui. Toamna apare ceața, iar peisajul e feeric, în timp ce iarna e momentul ideal să asculți liniștea.

Deși e una dintre cele mai populare destinații turistice din România, în Delta Dunării pare că în continuare timpul se scurge mai lent, iar muzica naturii e cea care „urlă“ cel mai tare.

Pe ulițele neasfaltate, unde nisipul ține loc de pământ, la apus, sătenii merg agale către casă, însoțiți uneori de una sau mai multe vaci care și-au petrecut ziua pe te miri unde, în căutarea celor mai fragede ierburi. Unele vite rătăcesc prin sat și după lăsarea întunericului, ba chiar se gândesc să concerteze pentru a-i alerta pe stăpâni că întârzie.

Dar dincolo de asta, e o liniște aparte în Deltă. Și e o lumină specială aici. E o lumină blândă, care învăluie parcă peisajul și îmbrățișează păsările ce își petrec o bună parte din timp în apă. Din când în când însă, se înalță în văzduh, dau o tură și se întorc.

„Când pelicanii se avântă prea sus, mai sus decât de obicei, e semn că vine furtuna. Și la cum s-a dus acum către înaltul cerului pelicanul ăsta, e clar că vine“, ne-a informat domnul Doru, cel care ne-a plimbat cu barca pe Gârla Turcească, unul dintre cele mai frumoase canale din Delta Dunării. De la el am aflat și că aceiași pelicani pescuiesc la suprafață, în timp ce cormoranii coboară în adâncuri. Pe aceștia din urmă îi definește drept păguboși și prea numeroși (zeci de mii de exemplare) – dându-i dreptate fostului ministru al agriculturii Petre Daea. „Fiecare exemplar mănâncă jumătate de kilogram de pește pe zi, iar când găsesc un banc de pești, cormoranii nu se lasă până nu îl decimează. Și atunci, ce să mai pescuim noi?“

Domnul Doru cunoaște Delta ca pe propria palmă. E pescar de meserie. Și e pescar de multă vreme, de când încă nu exista GPS și trebuia să se orienteze cu mare atenție, mai ales pe ceață. Acum e simplu, e mult mai simplu datorită tehnologiei.

Totuși, el merge cu încredere pe canalele din zona Sfântu Gheorghe și fără ea. Le-a străbătut de atât de multe ori. Uneori chiar de mai multe ori într-o zi. Sunt și zile când nu iese cu barca, după cum recunoaște, dar și altele când compensează. Așa că nu e deloc surprinzător că observă rapid păsările și le identifică după mărime, penaj sau colorit. Știe povești despre ele și despre viața lor. La fel de îndeaproape descrie și peștii.

Aș putea petrece ore în șir ascultându-l și căutând eu însămi noi și noi vietăți. Timpul se scurge altfel aici. Încet și totuși prea repede.

Când am pășit pe uscat, după excursia la Gârla Turcească, orologiul bătea ora prânzului. M-am oprit la restaurantul din incinta complexului Green Village, unde am fost cazată timp de două nopți. Meniul e variat, ai de unde alege indiferent de preferințele culinare. Totuși, nu simți că ești în Deltă dacă nu mănânci o saramură, un pește prăjit cu mămăligă ori unul la grătar. Eu am ales să încerc un novac prăjit (tip de pește despre care aflasem deja mai multe de la domnul Doru), încununat de un pahar de vin alb. Vinul casei este produs de crama Navigo – parte din grupul Jidvei, dar sub brandul Green Village.

Resortul a fost construit acum mai bine de două decenii, gândit încă de la început pentru a fi în comuniune cu natura. Materialele naturale, arhitectura aleasă pentru a se integra în peisaj și spațiu verde întins pe hectare întregi fac din Green Village o destinație ideală pentru o evadare în Deltă.

Unde mai pui că e și la doar 15 minute de mers pe jos de plajă și de locul unde Marea Neagră se intersectează și se îmbrățișează cu Dunărea. Se poate vedea cu ușurință cum albastrul mării și verdele fluviului se contopesc. Plaja e încă sălbatică, plină de scoici și vizitată uneori de cirezi de vaci ori de vreun cal rătăcit. Când am ajuns eu, era invadată și de gărgărițe care călătoreau din scoică-n scoică, de parcă erau în căutarea unei case mai confortabile.

Așa cum spuneam și mai devreme, lumina bate altfel aici și nu există un moment mai frumos pentru a o admira decât apusul. Fie că aștepți pe plajă ca soarele să se ducă la culcare, fie că stai în hamacul din foișorul Green Village, fie că alegi pontonul de la Dunăre, prin fața căruia se perindă și câte unu-doi pelicani, dar și bărci de pescari ori cu turiști, nu poți da greș.

Inițial, cerul se colorează lent în galben, pentru ca apoi, parcă dintr-odată, să se aprindă într-un portocaliu intens.

Matinalii zic că nici răsăriturile nu sunt cu mult diferite. Ba chiar, domnul Doru ne-a informat că adevăratele safariuri în Deltă încep cu puțin înainte ca soarele să se arate, pentru că atunci poți să vezi și păsările cum se trezesc și natura cum prinde contur.

Dar cum vara răsăritul e foarte devreme, și cum pentru mine somnul de dimineață e cel mai dulce, mi-am propus să revin și toamna. Am citit eu că atunci culorile sunt chiar și mai frumoase, iar soarele se trezește și el mai târziu.

Sper doar să revin toamna asta și nu după alți 20 de ani.

Călătorii