Poveste de dragoste sau cum m-am reîndrăgostit de Paris a treia oară

Ne-am cunoscut prima dată într-o dimineață de martie acum șapte ani. Eu eram orgolioasă și, poate, chiar cu nasul pe sus. El, la fel de cuceritor și frumos ca întotdeauna. Îmi impusesem de acasă să nu mă las cucerită la fel ca toate celelalte fete care îi cădeau late la picioare. Mă dădeam indiferentă, dar de fapt mă îndrăgostisem iremediabil, chiar de la prima vedere. Nu mi-a luat multă vreme să îi și mărturisesc, „Paris, mon amour, je t’aime“.

Ceva mai bine de o săptămână am trăit împreună (eu și Parisul, cum cine?) o frumoasă poveste de dragoste. Dar, cum ochii care nu se văd se uită, m-am lăsat cucerită de-a lungul anilor de alte orizonturi. Nu știam când aveam să îl revăd. Prima dată acum un an și jumătate. O întâlnire scurtă, de doar două zile, suficiente însă pentru a reaprinde flacăra pasiunii mele. Luna trecută ne-am văzut din nou, când primăvară dădea primele semne de viață. Am fost geloasă pe ea. Voiam să pot să fac și eu Parisul să înflorească așa. Mi-am amintit de versurile lui Neruda cumva.

În timp ce mă plimbam printre creațiile lui Rodin de la Grand Palais și admiram operele lui Vermeer (și ale altor artiști ai stilului genre, care aduce în prim-plan scene din viața de zi cu zi) la Louvre, mă gândeam că puține locuri din lume pot naște pasiuni la fel de puternice, de mistuitoare chiar. Nu degeaba Orașul Luminilor a fost cântat, pictat și descris de unii dintre cei mai mari artiști ai lumii.

Fiecare relație are etapele ei. Întâi vrei să cunoști totul despre celălalt. Să-i descoperi toate secretele. Așa a fost prima mea săptămână cu Parisul. Am colindat orașul în lung și-n lat, am vizitat fiecare monument, muzeu, biserică. Voiam să nu ratez nimic. Credeam că îmi pot da doctoratul în Paris. De fapt, eram ca un elev care a tocit o carte din scoarță-n scoarță, dar nu poate să facă un comentariu pe text cu propriile cuvinte.

A doua oară, cu maturitatea celor cinci ani care trecuseră peste mine, mi-am dat voie să îl cunosc altfel. La o plimbare de seară, agale pe străzi, la o croazieră cu Bateau Mouche pe Sena. Timpul nu a fost însă de partea mea. La Paris pare că niciodată nu ai suficient timp să îl dezbraci de toate secretele. Dar de fapt, cred că e mai bine așa, pentru că altfel ar dispărea mirajul. Ar interveni monotonia. Așa, rămâne câte ceva pentru următoarea dată.

Când ne-am revăzut acum din nou, eram pregătită să duc relația la un alt nivel. Așa că, am ales să vizitez expoziții nou-nouțe, să ascult repetițiile de la Filarmonică și să iau cina la restaurantul 58 din Tour Eiffel. A fost o săptămână intensă, însă la final mi-am dat seama că nu m-am săturat de Paris. Aștept următoarea revedere.

Dar să încep cu începutul. Am mers la Paris pentru a participa la deschiderea sezonului cultural 2017. Mai exact pentru a devora o serie de expoziții înainte de deschiderea oficială sau într-un tur privat în ziua când muzeele erau închise. Pentru a-mi delecta papilele gustative cu mese aproape obscen de bune, în cadre demne de poveste. Pentru a mă lăsa cucerită (încă o dată) de arhitectura ce frizează decadența. Și, nu în ultimul rând, pentru a descoperi noi forme de artă și artiști, de la cântăreți de operă la dansatori contemporani.

Când am ajuns, cerul era mohorât și arunca un aer de melancolie asupra întregului oraș. Dacă e senin afară, Parisul e înfloritor, iar dacă nu, e romantic. Nu cred că există o vreme să nu i se potrivească, chiar și ploaia. Nimic nu se compară cu o cafea băută alături de un croissant pe străduțele din centru în timp ce urmărești trecătorii grăbiți, alergați de picăturile de ploaie care cad la întâmplare. Dar cât am stat eu acum la Paris nu a plouat, așa că povestesc doar din amintiri mai vechi, de data asta.

Prima oprire de la Paris a fost expoziția Rodin de la Grand Palais, organizată pentru a marca 100 de ani de la moartea artistului. Circa 200 de opere ale lui Rodin și alte câteva sute ale altor artiști pe care el i-a inspirat sau chiar influențat sunt expuse la Grand Palais până pe 31 iulie 2017. Pentru a se diferenția de „oferta“ de la Musée Rodin, expoziția de la Grand Palais aduce laolaltă și alți artiști consacrați, francezi și nu numai, printre care Brâncuși, Picasso, Matisse și Giacometti.

La începutul secolului al XX-lea, când în pictură impresionismul își găsea tot mai mulți fani în rândul pictorilor tineri, în

sculptură, tinerii începeau să studieze tehnici și opere ale omului care este astăzi văzut ca un patriarh al acestei arte, Auguste Rodin. Una dintre cele mai cunoscute tehnici ale sculptorului francez a fost colajul.

Astfel, operele sale erau construite separat, pe bucăți, și apoi asamblate. El își putea începe opera cu un tors sau cu un picior, pentru a o continua apoi separat.

Rodin, spre deosebire de alți artiști, a fost celebru chiar din timpul vieții lui, având în permanență sute de ucenici care îi cereau să le predea. Mai mult, el și-a vândut operele încă din timpul vieții, în special sculpturi, dar și desene în creion sau cerneală. Desenele au fost precursoarele „Porților iadului“, una dintre cele mai importante

sculpturi ale artistului francez, expusă și ea la Grand Palais.

În continuare, chiar și la un secol de la moartea sa, Rodin continuă să fascineze, o parte din operele sale fiind deținute de colecționari privați.

Unii dintre aceștia au ales să își expună creațiile acum la Grand Palais.

După ce l-am studiat puțin pe Rodin, am plecat către Musée d’Orsay pentru o călătorie încărcată de misticism, o nouă călătorie în timp. Prin expoziția „Dincolo de Stele. Peisaje mistice, de la Monet la Kandinsky“, deschisă până la finalul lunii iunie.

Poate ar trebui să spun că Musée d’Orsay este muzeul meu preferat din Paris, mi se pare că este bucățică ruptă din orașul care-l găzduiește. Niciunul nu ar fi complet fără celălalt. Iar expoziția invită la visare. De ce? Pentru că aduce în prim-plan opere prin care artiștii au transpus o lume ireală, o lume așa cum era ea în imaginația lor. Cerul putea fi roșu sau auriu, la fel cum și copacii puteau prinde viață. Artiștii au mers dincolo de realitățile cunoscute pentru a studia misterele existenței, iar fiecare dintre tablouri reprezintă o ocazie bună de introspecție, de contemplare și de analiză. Fiecare tablou poate fi trecut prin filtrul propriu pentru a i se găsi o semnificație, o poveste. În final însă, indiferent care ar fi povestea, operele reușesc să evoce emoție.

Întreaga expoziție, ce aduce împreună nume mari precum Paul Gauguin, Maurice Denis, Ferdinand Hodler, Vincent Van Gogh, Giorgia O’Keeffe sau Emily Carr, este organizată în jurul picturilor de tip peisaje. Pentru că artiștii nu au găsit un cadru mai propice pentru a contempla și pentru a-și exprima apoi sentimentele. Una dintre cele mai plăcute surprize pentru mine a fost Emily Carr, despre care recunosc că nu știam foarte multe. Picturi vii, dar totodată ireale, așa i-aș descrie operele artistei canadiene numită un artist iconic în țara sa mamă. Expoziția a fost însă o ocazie potrivită și pentru a-l redescoperi pe Paul Gauguin, un artist pe care l-am identificat întotdeauna cu operele sale din perioada „Polinezia Franceză“. Viața pictorului este însă demnă de o carte. A copilărit în Perú, a fost în marina franceză cu care a călătorit în jurul lumii, a fost broker (și chiar unul de succes pentru o vreme). S-a căsătorit cu o daneză cu care a avut cinci copii și s-au mutat în Danemarca, unde artistul a încercat să își construiască o carieră din vânzarea de prelate. După 11 ani își părăsește familia pentru a se dedica picturii, o pasiune descoperită anterior, dar pe care o „explora“ doar în timpul său liber. S-a întors la Paris, apoi a locuit o vreme în Martinica, iar în 1890 a ajuns în Tahiti, cea care îi va deveni destinația artistică preferată. De altfel, se și mută în Tahiti (Polinezia Franceză), unde realizează unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale, ușor de remarcat datorită exploziilor de culoare din fiecare dintre ele. Culorile sunt de altfel instrumentul pe care artistul îl folosește pentru a creiona lumea din imaginația sa. Deși a fost apreciat la adevărata sa valoare abia după moartea sa, Paul Gauguin este unul dintre cei mai importanți artiști francezi.

Franța este de altfel țara care a dat lumii unii dintre cei mai cunoscuți artiști, poate și pentru că aceștia au găsit aici un cadru propice pentru a se dezvolta.

O vizită la Musée D’Orsay nu putea fi completă fără un prânz la restaurantul muzeului, un restaurant ale cărui săli de mese sunt ele însele adevărate opere de artă, cu tavane pictate, candelabre aurite ce coboară până la jumătatea sălii și cu geamuri de sus până jos, pentru a vedea Parisul mai bine. Iar mâncarea este o operă de artă.

În următoarele zile am avut ocazia să iau prânzul și la restaurantul Filarmonicii din Paris (după ce am asistat la repetiția care

m-a „convertit“ într-o fană declarată a muzicii simfonice), la noul restaurant al lui Alain Ducasse de la Versailles (localul său Alain Ducasse au Plaza Athénée este cotat a fi al 13-lea cel mai bun din lume, potrivit The World’s 50 Best), dar și la restaurantul 58 din Tour Eiffel. Și concluzia a fost una singură. Nu degeaba Franța are șase restaurante în top 50 cele mai bune din lume. Cele mai multe, alături de SUA și Spania. O călătorie la Paris, dar și în Franța, nu este doar o călătorie culturală, ci și una gastronomică. Dar de fapt, gastronomia este parte din cultura franceză.

Iar în final, trebuie să mărturisesc că sunt în continuare îndrăgostită iremediabil de Paris. Deși anii trec peste el, și evenimente mai fericite sau mai puțin fericite își pun amprenta asupra Orașului Luminilor, Parisul nu îmbătrânește deloc. Iar frumusețea lui nu pălește. À bientôt!

Călătorii