O speranta firava

Cautand un titlu pentru articolul de saptamana asta am inceput sa ma gandesc ca exista mai multe feluri si grade de speranta: de pilda, speranta de disperare, cand nu mai ai nimic de pierdut; speranta pozitiva, adica opusul celei in care speri sa-si dea duhul si capra vecinului; speranta ca poate vom supravietui; speranta ca maine ne va fi mai bine; speranta ca undeva in lumea asta mare exista cineva care ne e destinat.

Cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa poarte in suflet speranta ca ziua de maine va fi mai frumoasa decat cea de azi. Mai ales daca facem ceva in sensul asta. Mai cred si ca speranta de a face calatoria este mai importanta pentru fericire decat sa ajungi la destinatie.
Dar, intr-o zi torida de vara, ce poti sa speri mai mult decat sa ai parte de un colt umbros unde sa te racoresti si sa fii tratat cu o mancare buna? De o saptamana, de cand am auzit de un loc numit L’Esp?rance, ma incita ideea de a ajunge acolo si mi-am facut sperante mari, in ton cu numele restaurantului. Din nou ajungem la gradele sperantei: mare, mica, mijlocie. Acum ca am facut in sfarsit o vizita la L’Esp?rance, va pot spune ca, daca mergeti la restaurantul asta, sa va faceti doar sperante mititele, mai pamantesti. Desi numele promite, trebuie sa fii tare disperat ca sa fie asta destinatia suprema a intalnirilor tale.
Ce-i drept, umbra e umbra. In schimb, restul e cam peticit. La baza minicascadei de la intrare, piticii de gradina tin lampasul de mai au putin si coboara in mina, iar reclamele multicolore dau mai mult impresia unui bazar de obiecte kitsch decat a unui restaurant care se vrea frantuzesc si nobil. Asta ca sa nu mai vorbesc de piticul cu fata atat de amarnic decojita, incat arata ca si cum ar fi suferit de lepra in ultimul stadiu.
Nu m-am aventurat in interior, dar, pe terasa, daca treci de pitici, de FM si de reclame, nu prea ai ce sa mai reprosezi locului, avand in vedere ca e totusi o terasa acoperita unde nu te bate soarele in cap, iar vantul adie usor, cat sa te racoreasca. Mobilierul, desi usor invechit, e confortabil. Trebuie sa fii carcotas si pretentios ca sa te superi pe gradinita asta cu pitici ortaci si leprosi… Noroc ca au ales fete de masa albastre ca sa se mai asorteze cu situatia. De apreciat aranjamentele florale naturale de pe mese care mai linistesc sufletul, pentru ca mancarea e din categoria “maine poti sa speri ca va fi mai bine”.
Ciorba de pui ? la grecque e oarecum ok, cu multi cartofi, bucatele de piept de pui si ceva morcovi. E destul de groasa, dar suspectez ca mai degraba de la cartofi decat de la smantana. Ficatul de gasca provine de la o pasare tare nenorocita, care cred ca a fost sutuita bine de proprietar pentru ca ficatul era numai zdrente. Gasca asta ar putea sa intre in programul Monei Musca pentru victimele violentei domestice – adica gastele romance care sunt batute de barbatii lor si fug la adapost.
Din fericire, chelnerita de la Esperance e atat de draguta incat a compensat mult. Singura mea doleanta a fost ca, daca tot avea o fusta atat de incredibil de scurta si stramta, ar fi fost mai bine sa mearga in costum de baie. Nu de alta, dar fusta ii cam restrangea mobilitatea si nu putea sa alerge destul de repede de la o masa la alta. Asa, viteza cu care servea in restaurant sigur nu o sa o propulseze in pozitia de campioana mondiala la 100 de metri plat.
Pe de alta parte, problema e ca, oricat de frumoasa ar fi chelnerita, pot doar sa ma uit, asa ca nu-mi satisface decat simtul vizual. Pe cand ficatul de gasca, pe care as avea libertatea sa-l savurez, m-a dezamagit amarnic.
Tot de la numele restaurantului se trage si faptul ca trebuie sa speri ca cineva o sa-ti aduca ceva de mancare la un moment dat. Si aici se vede puterea exceptionala a sperantei: desi chelnerul se facea nevazut lungi perioade si, atunci cand catadicsea sa apara, nici ca ne baga in seama, noi am continuat sa speram, in pofida aparentelor, ca vom fi hraniti. Restaurantul nu e fast-food si nici macar medium-fast food. De fapt, putem chiar sa inventam o noua categorie: LSF, adica low-speed food.
Supa de ceapa pe care am fost curios sa o gust semana mai degraba cu pranzul soldatului roman din Kandahar – o felie de paine arsa, o zeama greu de definit si multa, multa grasime. In cazul in care gandul va duce cumva la o soupe d’oignon ? la fran?aise, va spun clar ca nu e cazul. E mult mai aproape de o zeama ? la Kandahar. Presedintele de ar vedea asa ceva la popota soldatilor din Afganistan imediat ar retrage trupele. O secunda n-ar mai sta pe ganduri. La L’Esp?rance, noua nu ne mai ramasese decat sa ne retragem si noi ca niste trupe disciplinate, dar am mai stat putin, pentru ca inca ne era foame si speram ca macar la felul principal se va mai redresa situatia. Pentru ca zdrentele de ficat nu se pun.
Colegul avea pofta de un gulas, asa ca s-a aventurat. Si rau a facut. Ce ar face hunul brutal daca ar fi gustat din amestecatura incerta poreclita gulas? Ar fi daramat restaurantul fara sa mai lase loc de nicio speranta. Totusi, nu poti sa sa iti bati joc de aceasta capodopera panonica in halul asta. In zeama rosiatica atata a fost gulas cat e mormaitul in berea Ursus.
E de apreciat dorinta proprietarului de a acoperi tot mapamondul culinar cu un meniu, de la puiul Shanghai la supa de ceapa frantuzeasca si gulasul unguresc. Mai lipsea doar nachosul mexican si supa de nuca de cocos din Thailanda. Dar niciuna dintre bucatele servite nu ar fi trebuit denumita dupa un reper geografic, pentru ca legatura dintre ele e doar imaginara si orientativa. Din nou vad, ca si in politica, o mare deosebire intre nivelul declarativ si realitatea palpabila. Intre ceea ce se spune si ceea ce se face e o distanta ca de la Tancabesti la Ierusalim.
Noroc ca in timp ce asteptam felul principal, puteam sa urmarim dureroasa scurgere a timpului pe ceasul ce purta cu mandrie numele unei mahorci, langa care trona o reclama la bautura racoritoare. O reclama care seamana mai mult cu o buburuza uriasa ce tocmai a fost calcata de un camion si, in secunda de dupa impact, tot interiorul buburuzei, sub forma unei mase amorfe, a luat directia primului trecator de pe trotuar. Fata de asta, felinarul cu bere e o mica opera de arta.
A venit si felul doi, moment in care ne-am dorit sa fi dat bir cu fugitii cu mult timp inainte. Am remarcat cu ocazia asta ca toata fauna e trista la L’Esp?rance: pe langa gasca violentata, pastruga e si ea foarte trista pentru ca a fost gatita intr-un hal fara hal, de nu poate fi nici macar gustata, daramite savurata si mancata. Bietul peste a zis ca mai bine se ineca in Dunare in timpul inundatiilor decat sa ajunga pe mana bucatarului de la L’Esp?rance. Iar porcul (adica muschi impanat cu usturoi) era si el chinuit rau de tot si cred ca murise cu mult timp inainte sa fi ajuns in farfurie.
Ne pare rau ca in acest articol ne-am bazat numai pe observatiile noastre, pentru ca de-abia la sfarsitul a ceea ce noi crezusem ca a fost o masa destul de infioratoare, am remarcat ca restaurantul avea titlul de Best Chef. Oare sa fi fost serviti cu cele mai delicate delicatese si sa nu ne fi dat seama? Cred totusi ca, din 2004 (de cand dateaza titlul), bucatarul-sef fie a fost reorganizat, fie a plecat, fie a pierdut mult din talentul initial. Sau poate ca acum e prin Spania, la vreun restaurant mai acatari.
Speranta moare ultima, se spune, dar, daca o sa continue in stilul asta, cred ca L’Esp?rance are sanse sa moara cat de curand. Primesc totusi 2Imre pentru inghetata cu care si-au mai spalat pacatele culinare, desi nu era facuta in casa.
Dar, daca tot am emis tot felul de consideratii legate de sperante, sa va spun ce as spera eu: sper ca toti cei care imi sunt aproape sa fie sanatosi si sa ne bucuram impreuna; sper sa am o casnicie lunga si fericita (lucru de care de altfel nu ma indoiesc catusi de putin); si mai sper ca politicienii romani sa fie mai interesati de tara si mai putin preocupati de propriile lor scopuri. Se pare ca stimata noastra clasa politica nu constientizeaza un adevar foarte simplu: nu e nevoie de speranta ca sa ne apucam de treaba si nici de succes ca sa perseveram.
In rest, sper ca saptamana viitoare sa va scriu despre mai bine si sa mananc mai bine. Daca lucrurile continua asa, va trebui sa slabesc, ceea ce intr-o tara atat de bogata cu un guvern atat de performant ar fi o rusine. Dupa ce m-am chinuit atata sa ajung la forma asta (rotund e tot o forma), ar fi pacat sa pierd kilograme. Ceea ce va recomand si voua – sa nu incercati sa pierdeti kilogramele, pentru ca acolo unde le pierdeti o sa le si regasiti. Credeti-ma, pentru ca sunt patit: unde le-am pierdut, tot acolo le-am regasit. Nu le-a luat nimeni.

Str. Clucerului nr. 86
Rezervari la: 021/222 71 81

Precizare: Adresa corecta a restaurantului Maron este Str. Alecu Russo nr.12, iar numerele la care se pot face rezervari sunt: 0722.160.610; 031/805.71.92

Cultură /La restaurant cu Peter Imre