La restaurant cu Peter Imre: Un italian care nu merita expulzat - Sabattini

In sfarsit, au gasit pe unii mai abitir ca ei si bat toba pana nu mai pot pe chestia asta, ca sa mai uite lumea ca Italia e leaganul mafiei, al Omerta si al lui capo di tutti capi.
Pentru cei care au trait pe alta planeta in ultimele decenii si nu stiu ce s-a petrecut prin lume, as vrea sa le precizez ca Nasul nu s-a facut dupa un trib hotentot, nici Caracatita, iar ritualul de turnare in beton a diversilor care indraznesc sa supere Cosa Nostra nu e, in realitate, o traditie care sa asigure durabilitatea cladirilor, derivata din Mesterul Manole, ci pur si simplu modul in care mafiotii fac “disponibilizari”. Si, avand in vedere cat avant a prins industria imobiliara peste tot in lume, italienii au multe disponibilizari de facut.
Din pacate, oamenii au memoria scurta si uita repede de unde au plecat. Cum italienii au uitat ca, prin anii ’70, turistii care se duceau la Galeriile Uffizi isi gaseau apoi masinile sparte. Au uitat si de bandele de hoti care smulgeau gentile si portmoneele vizitatorilor in plina strada.
Nu ca noi am fi fara vina. Mai ales, le reprosez alor nostri ca au talentul sa devina prostii satului peste tot in lume. Cum sa ne asteptam de la altii sa se poarte civilizat cu noi cand presedintele tarii il numeste pe ministrul justitiei “mafiot tanar si obraznic”? Daca scoatem din ecuatie cuvantul “mafiot”, care e problema: ca e tanar sau ca e obraznic? Daca stii ca e mafiot, expulzeaza-l in Italia, la fratii lui din Sicilia. Dupa cum am mai spus, nu trebuie sa ne faca nimeni pentru ca ne facem de cacao singuri, cu brio. Trebuie neaparat sa intelegem ca povestea asta cu UE nu e, in niciun caz, selectiva. Nu putem sa luam doar ce ne convine (ajutoare, libera circulatie) si sa ignoram legile uniunii si ale bunului-simt.
Ca sa ajung totusi la partea culinara a articolului, o sa ma refer si la multele restaurante italienesti care ne-au impanzit tara si, mai ales, capitala. Dupa cum am mai spus, in primul rand, aceste trattorii sunt o acoperire excelenta pentru cine stie ce afaceri aiuristice, iar in al doilea rand – alibiul perfect pentru ca Giovanni sa poata sa fuga pana in Romania sa o vada pe Marioara. Unele restaurante italienesti, ce-i drept, sunt deschise de romani care au fost in Italia, au luat ce-i mai bun de-acolo (nu ma refer la portofele) si au cautat sa implementeze si aici lucruri bune si gustoase.
Apropo de romani, zilele astea am realizat ca avem multe defecte, dar la toleranta putem da lectii multora dintre asa-numitele popoare civilizate si occidentale. Noi nu avem nici extrema dreapta (in afara de vreo doi ametiti care mai balmajesc din cand in cand pe la televizor), nu fluturam nici drapele cu svastika si nici nu militam pentru dreptul de a-i lapida pe imigranti. Asta daca nu-i punem la socoteala pe cei care fac atmosfera – cum sa poata fi poporul mai tolerant daca presedintele se leaga de tot ce misca? Mai lasa-i, frate, sa traiasca si sa-si vada de treaba!
Eu, inflacarat de ipocrizia italienilor, am condus in tromba pana la Sabattini, un restaurant italienesc, unde planuiam sa solicit sus si tare expulzarea bucatarului si conversia fortata a locului intr-o carciuma romaneasca get-beget.
Dar cumva, cand am intrat in locul vesel, placut luminat si colorat, am simtit ca imi dispare ca prin farmec tot puseul de xenofobie. E o casa veche din zona Garii de Nord, unde, sincer, nu te-ai astepta sa gasesti cine stie ce perla de restaurant. Tocmai de aceea, surpriza a fost si mai placuta. Chelneri tineri, care chiar stiu ce e in meniu, cum se pregateste si cam ce alte optiuni ar mai fi, lumina vesela, solara, o fresca murala care infatiseaza un castello inconjurat de vii (chiar daca nu e semnata Sabin Balasa, tot da bine), cate o masca venetiana si muzica ambientala vesela si relaxanta. E o atmosfera kira kira.
Incurajat de kira kira, m-am gandit ca sigur intr-un loc atat de placut, care emitea vibratii asa pozitive, se va manca si bine. Asa ca am comandat repede o supa crema de broccoli, care nu m-a dezamagit, desi mai mormaiam in barba tot felul de indemnuri de expulzare a bucatarului italian care isi facea de lucru cu cratite si oale prin bucatarie. Supa de broccoli este de un verde vibrant si proaspat, iar gustul nu e cu nimic sub impresia estetica. Colegul a comandat o crema de ciuperci, bine pasate si amestecate cu unt si mirodenii. O supa foarte deosebita in sensul ca e prima pe care am vazut-o mancata cu furculita, atat de groasa era. La supe, chelnerul ne-a adus si cate un bolisor plin cu crutoane de paine prajite in ulei si sarate cat sa fie mai bune decat orice chips. Tot la antreu, merita descoperita si bresaola cu parmezan, ulei de masline si salata – carne roz stralucitoare de sanatate, parmezan dulce intepator si o salata pe care nu stiu cu ce au reusit sa o aromeze in asa fel, dar tare era buna.
Trebuie sa recunosc – e buna mancarea italiana. Pacat de contextul asta mizerabil in care ne-am gasit aruncati ca popor, desi noi incercam sa dam ce-i mai bun din noi si suntem sabotati de doi-trei nenorociti. Compasiune si condoleante pentru oricine sufera pe nedrept, numai ca, asa cum spunea si un mesaj de la un post de televiziune, un asasin e un asasin si nu are nationalitate.
Norocul nostru ca traim in vremuri de pace (atata cat e), pentru ca intr-o situatie de razboi, cu dezbinarea asta nationala care ne caracterizeaza, n-am avea nevoie de niciun dusman pentru ca sigur ne-am omori intre noi. Unul e hais si altul e cea – s-au cam dus vremurile dodoloate, cand ne uneam pe la Milcov.
Povestea asta cu Italia era un prilej extraordinar de unitate politica. Poporul a inteles foarte clar – noi stim ca nu suntem toti asasini si hoti si mai stim ca toti incasam castanele si umilintele pentru cativa nemernici. Si tot asa, nici nu-i judecam pe italieni dupa cativa politicieni bezmetici care cauta sa castige voturi facand declaratii inflamatoare. Si, desi sunt constient ca e imposibil, as fi vrut sa-l vad pe presedinte cu premierul de mana, facand front comun impotriva exagerarilor media si politice. Evident ca nu s-a intamplat. Ar fi fost o dovada de maturitate politica, ceea ce la noi lipseste cu desavarsire. Dar nu pot sa nu observ si scaparile UE.
As vrea ca Bruxelles-ul, in afara de subventiile pentru agricultura, neabsorbirea fondurilor comunitare si clauza de salvgardare pentru justitie, sa ne povesteasca si cum fac ei ca sa-si integreze minoritatile.
Eventual, putem sa-i intrebam pe spanioli ce au facut pentru integrarea comunitatilor de rromi – best practices. Sa ii integram si noi pe ai nostri, eventual sa le construim scoala de dans si de bune maniere in mijlocul orasului. Dar poate o sa ne invete italienii cei super-avansati cum au facut ei la marginea orasului Milano, spre Monza, corturi pentru oameni super saraci care traiesc prin porumb, in bidonviluri. Si care NU sunt romani. Asta a fost cu mult inainte de UE. A, si cum isi integreaza saracii din Sud. Adevarul este ca, si daca il numesc fascistoid pe primarul Romei, e ok? Omul a inteles ca poate sa-si faca ditamai capitalul politic pe spinarea romanilor. Nimic nu uneste oamenii mai mult decat ura fata de alti oameni. Maicii Tereza i-au trebuit zeci de ani sa cutreiere prin lume ca sa genereze o cantitate de dragoste egala cu ura pe care primarul roman a generat-o cu doua declaratii.
Eu am ales sa nu apuc pe calea urii, asa ca am gasit puterea sa apreciez mancarurile italienesti de la Sabattini si chiar sa-l laud pe bucatarul italian sadea.
Si nici nu as fi avut cum altfel, pentru ca spaghetti cu spanac m-au dat gata. A trebuit sa ma predau. Paste amestecate cu o crema de spanac ? la bunica (cu lapte si usturoi) plus feliute subtirele de sunculita prinse la tigaie doar atat cat sa aiba un gust mai bun si o portie generoasa de parmezan – le declar Regina spaghetelor.
Asa ca ar fi aberant sa generalizam ca italienii sunt niste macaronari mancatori de pisici, pentru ca, daca n-ar fi fost ei, n-ar fi existat nici spaghetti cu spanac.
Excelenta si dorada la gratar, crocanta si cu carnea alba bine stropita cu ulei de masline, alaturi de broccoli usor tras la tigaie in unt si niste ciupercute cu usturoi.
Saltinboca a la romana e usor afumata, usor piperata, usor condimentata si sarata – cat sa fie absolut perfecta. Sosul e cremos si patrunde cartofiorii la cuptor cu rozmarin, iar feliile mari de prosciutto ascund ca o umbreluta feliile de muschi de vita.
Mai ales dupa desert (torturile casei cu ciocolata, fructe, vanilie si alte minunatii), eram aproape impacat cu locuitorii din cizma. Imi pare doar rau ca nu l-am vazut pe baiatul asta al lor care cica e ambasadorul Italiei la Bucuresti si care de regula isi face aparitia pe la receptii sa spuna si el ceva amabil despre romani, sa le explice conationalilor lui ca poporul roman nu e la fel ca mana de infractori care au ajuns prin Italia. Nu e prima data cand noi ii consideram veri, iar ei ne fac tigani. Suntem, pentru ei, printre pietele sarace, unde pot sa-si vanda masinile, faianta si materialele de constructie.
Iar eu ii chem la boicot pe toti cei care citesc acest articol – in ziua respectiva sa nu manance pizza. In loc, sa mearga la Sabattini si sa manance spaghetti cu spanac.
Deci toate bune, frumoase si gustoase la Sabattini. Dar daca se intampla sa le mai fac vreo vizita si sa observ parmezan din punga sau sunca de Praga in loc de prosciutto, pe loc ii retrogradez.