La restaurant cu Peter Imre: Trattoria Antico Dolo

Mi se pare absolut aberant ca bauturile racoritoare cu bule, zahar si colorant sa isi restrictioneze reciproc accesul in restaurante si faptul ca forteaza si santajeaza restaurantele mai mici, care nu au destula putere sa se opuna.
De aceea sunt impotriva lazilor frigorifice, care, pe langa ca sunt inestetice, simbolizeaza si fata urata a capitalismului salbatic. E un comportament absolut incorect, si din punct de vedere comercial, si moral, care arata de fapt cat de teama le este de concurenta. Cred ca ar trebui sa se autosesizeze Consiliul Concurentei si sa verifice povestile astea de exclusivitate.
Acum ca am reusit asa o introducere fulminanta, sa ne ocupam de lucrurile placute, si anume restaurante si mancare. Saptamana asta am calatorit tocmai pana pe bulevardul Decebal, ca sa ajung intr-un locsor intim, cu o atmosfera familiara si placuta – Trattoria Antico Dolo.
Locul e mititel, vreo doua-trei mese la parter si, daca te aventurezi pe o scara rotunjita, inca vreo patru mese la etaj. Oamenii au profitat la maximum de spatiu, exact ca si in casele teribil de inguste din Budapesta sau din Londra, unde fiecare centimetru e valorificat.
Cu toate astea, nu te simti sufocat si nici nu se intampla, cum am avut placerea la case mai mari, ca vecini de la alte mese sa-ti sufle in ceafa din cauza inghesuielii. Peretii sunt vopsiti intr-un rosu bogat, iar tablourile infatiseaza felurite scene si cladiri din glorioasa Venetie.
Personalul – foarte amabil, desi cam fastacit pe motiv ca era prima sau a doua zi de lucru, dar, in ochii mei bunavointa compenseaza multe stangacii (cum ar fi sa primesti mai intai felul principal si dupa aceea antreul). In rest, locul e, dupa cum am spus, tare dichisit si, din fericire pentru proprietari, se afla intr-o zona cu vad foarte bun, avand in vedere cati functionari si manageri activeaza prin preajma.
Tara asta merge extraordinar – bubuie din punct de vedere financiar si economic. Si lucrurile parca incep sa se miste si in alte domenii – eu de pilda o apreciez foarte mult pe fata asta de la Integrare, care s-a apucat sa faca turul satelor ca sa informeze taranul roman despre fondurile europene care ii asteapta. Asta chiar daca in unele comune nu s-a obosit nimeni sa mearga la prezentare. Dar sa se planga ca n-au bani stiu. Asta e boala romanului, care merita sa ramana acolo unde e daca altceva nu stie sa faca decat sa se vaite. Altii au stiut sa se ridice de pe scaun si sa faca ceva – sa culeaga capsuni in Spania, sa de duca la munca in constructii in Anglia sau, si mai bine, sa se faca antreprenori locali aici, in Romania, unde se gasesc debuseuri pentru afaceri.
Pana una-alta, Ancuta de la Integrare si alti cativa ca ea chiar se straduiesc sa explice poporului cum se pot accesa fonduri. Mi se pare laudabil cand cineva face eforturi sa te invete cum sa-ti faci viata mai buna, dar taranul tot taran – in sensul peiorativ al cuvantului. Cum sa se deranjeze ei? Asta imi aminteste iar de scenele acelea incredibile de la inundatii, cand barbatii satului stateau ciorchine la carciuma si faceau pariu daca o sa cada sau nu casa peste femeia care urla. Daca judecam dupa asta, nici n-ar fi trebuit sa intram in Europa.
Dar tocmai acum incepe sa se departajeze Romania – nu numai Romania saraca si nesaraca, comunista si necomunista, de stanga-de dreapta, penelista si pedista. E vorba de Romania performantelor – cei care nu se deranjeaza sa iasa din casa ca sa afle cum ar putea sa le fie mai bine pentru ca sunt prea ocupati sa-si planga de mila si cei care vor sa faca ceva, sa se ridice. Aici bineinteles ca nu vorbesc despre pensionari, care sa vrea si nu mai au cum sa faca nimic si de care statul chiar ar trebui sa aiba grija.
Pe aceasta cale as dori sa-mi informez prietenii ca Maestrul avea o vorba, care mi se potriveste si mie foarte bine in ultima vreme: “Asa am devenit de stanga, ca eu am ramas pe loc si lumea s-a dus in dreapta”.
Eu chiar cred ca, intr-o tara unde timp de 50 de ani au fost distruse sistematic valorile economice, sociale si morale si de 17 ani la aceasta nenorocire s-au adaugat “binefacerile” capitalismului salbatic, intr-o astfel de tara in tranzitie e nevoie de gandire de stanga, de ajutor social pentru cei care nu mai pot intra in competitia economica.
Cum ar fi tatal meu, care a fost medic timp de 45 de ani si cu care s-au nascut 15.000 de copii si care, acum, are placerea de a huzuri la pensie, cu suma fabuloasa de vreo 8 milioane de lei pe luna. Si el inca e norocos, pentru ca e sanatos si totusi nu are o pensie de 3-4 milioane. Spun asta pentru ca, totusi, nu putem sa lasam chiar totul sa se ordoneze dupa principiile concurentei feroce si survival of the fittest. E foarte bine cand economia prospera, dar sunt de parere ca rolul acelora care pot mai mult este si sa-i ajute pe cei care nu mai pot. Pentru ca asta ma intereseaza mult mai mult in programul unui guvern, indiferent de coloratura si nume – programele de protectie sociala.
Revenind la carciuma noastra, chiar daca nu are vesela Rosenthal sau Versace, locul e placut si primitor. Atmosfera e vesela, iar muzica italiana care se aude exact la volumul potrivit te tintuieste la masa pentru vreo doua ore garantat. E un loc numai bun ca sa vii si sa mananci bine, plus sa te relaxezi.
Si, la urma urmei, avand in vedere ce s-a intamplat in Bucuresti in ultimii 15 ani, bucataria italiana chiar si-a castigat dreptul sub soare, pentru ca, trebuie sa recunosc, multe dintre restaurantele de top din oras sunt italienesti. Cat despre proprietari, e de salutat faptul ca si-au luat viata in maini si au facut ceva, in loc sa piarda vremea pe la vreo intreprindere de stat falimentara.
Pentru inceput, am incercat ciuperci umplute cu bacon si mozzarella, foarte gustoase, zemoase si placut aromate de afumatura din sunculita. Bune pastele vegetariene, facute al dente si excelente spaghetti intr-un sos cremos de smantana si gorgonzola, acoperite cu felii de ciuperci proaspete si calite o tara in unt, peste care s-a presarat ditamai stratul de parmezan. Dupa cum spuneam mai devreme, de fapt spaghetti au ajuns dupa felul principal, dar au fost asa bune ca am trecut cu vederea aceasta scapare. La urma urmei, inca sunt la inceput, asa ca
n-o sa ii las corigenti din prima.
Excelent muschiul de vitel la gratar, intr-un sos de rosii, smantana, mozzarella si parmezan, garnisit cu sunca, ciuperci si legume. Carnea e asa moale ca merge portionata doar cu furculita si m-a incantat aroma de cimbru. Puiul in sos de branza cu ciuperci e foarte reusit, ca si Saltimbocca alla Romana. Mi-au placut cartofii la cuptor cu rozmarin, bine inmuiati in ulei de masline, chiar daca de ceva vreme moda e sa nu te mai atingi de carbohidrati.
La desert, un tiramisu bun, cu crema ca la carte, inghetata proaspata si prajitura casei, cu multa ciocolata.
Locul nu o sa figureze vreodata in vreun ghid Michelin, dar, dupa parerea mea, tare norocosi sunt cei care lucreaza in zona si pot veni la pranz la Antico Dolo sa manance un muschiulet de vitel sau piept de pui in sos de branza.
Bine de ei. Nu ca altii, care lucreaza pe centura, la Otopeni.
La inceput, cand ii faceam curte nevesti-mii, nici nu stiam cum sa-i spun ca lucrez pe centura. Chiar mi-am rugat si sefii sa-mi dea, macar provizoriu, un birou prin centru, ca sa nu ma fac de rusine si sa-mi ratez casatoria. Dar pana la urma toate s-au lamurit si s-au rezolvat.
Cu bine s-a terminat si masa noastra la Trattoria Antico Dolo, pentru ca la ora aceea de seara se mai domolise iuresul de masini si nu mi-a luat mai mult de vreo doua ore sa ajung acasa. Numai bine ca mi-am facut siesta.