La restaurant cu Peter Imre - Rouge Toujours fara nici un pic de Noir

Dupa ce m-am apucat si am scris despre acel cartier din Bucuresti unde ai nevoie de toate simbolurile ca sa primesti dreptul de intrare, m-am gandit ca “ei” n-o sa ma mai lase niciodata sa ma apropii de zona respectiva. La urma urmei, sunt un tradator – oamenii se reunesc in aceste cluburi pentru a se simti ca in sanul familiei (daca va ganditi la ceva gen Cosa Nostra va rog retineti ca eu nu am spus nimic in acest sens), unde sa-si arate masinile, ceasurile, pantofii, telefoanele si femeile (nu stiu daca neaparat in aceasta ordine) si vin eu cu articolele mele de prin presa ca sa le stric placerea. Pe de alta parte, m-am gandit ca totusi nu am tradat pe nimeni pentru ca eu nu fac parte din lumea asta.

In fine, am evitat o vreme zona cu pricina (si din cauza tradarii si pentru ca nu mi-am mai luat vreun ceas sau vreo masina noua in ultima vreme), dar, pana la urma, am fost atras ca fluturele de flacara de stralucirea de la Rouge Toujours. Nici faptul ca e chiar langa Angel”s, nici luxul, nici masinile parcate la intrare si care costa cat un bloc comunist nu m-au putut impiedica sa intru in locul cu pricina.

E o vila imensa, un minicastel cu tot felul de coridoare, oglinzi si camere de forme geometrice interesante, amenajata de actualii proprietari ca un paradis hedonisto-psihedelic: au pastrat parchetul superb, dar traditia se opreste aici. Lampioanele mari, rosii, cu o linie futurista, decoratiunile asimetrice si mobilierul foarte scump si modern iti spun imediat ca ai nimerit in locul de joaca al persoanelor cu pretentii si bani din Bucuresti. Pe fotoliile din piele crem, moale ca matasea, stau tolaniti o mare parte dintre cei care ar trebui sa ocupe primele esaloane ale Topului 300, dar care, din motive de impozite, prefera sa-si vada numele mai degraba pe extrasele bancare, decat prin presa.

E un spectacol foarte interesant – vechea garda, cei care au tot privatizat si se odihnesc deja confortabil pe un soclu de cateva zeci de milioane de dolari, este relaxata, savureaza mancarea si ceaiul verde (ca doar trebuie sa fie mereu in forma) si se bucura de conversatia cu o femeie frumoasa. Sau mai multe femei frumoase. La alte mese, lupii tineri, care nu pot iesi inca la pensie cu doar vreo 200.000-300.000 de euro, vorbesc agitati la telefon, striga ca sa se impuna, pun la cale “dealuri” si, in unele cazuri, chiar daca sunt doi sau trei la masa, trece o ora pana sa apuce sa schimbe o vorba, asa sunt de ocupati sa consume bateria de la telefon in scopul nobil de sporire a bunastarii personale. Sunt cei care isi deconteaza si gelul de par pe socoteala companiei.

Dar, cum locul ar fi mult prea plicticos si ar pierde din elementul decorativ daca ar fi populat doar de oameni de afaceri, mai rasar, in ton cu tema Rouge Toujours, si exemplare exceptionale de Scufite Rosii. Numai ca, spre deosebire de basm, scufitele moderne nu au cosulete cu mancare, ci gentute cu diamante cu valoarea carora s-ar putea amenaja cate o gradinita pentru copii (in alte cartiere ale Bucurestilor, desigur) si, din cate mi-am dat seama, nu au nici cea mai mica intentie sa ajunga la bunicuta. Nu – ele vor sa atraga atentia lupului cel bogat (batran sau tanar – nu conteaza) si, uitandu-ma la hotararea care se citea pe chipurile lor, parca imi era mila de bietii lupi. Oricum, tot respectul pentru fetele astea care sunt o ilustrare perfecta a tehnologiei moderne – s-au nascut cu un scanner implantat in creier, pentru ca nu au nevoie de mai mult de doua minute ca sa-si dea seama cat valorezi. Te cantaresc imediat ce intri pe usa, iti evalueaza ceasul, pantofii, telefonul si atitudinea, dupa care decid daca e cazul sa treaca la atac sau nu. Dragostea apare in ochisorii lor numai de la zece milioane de dolari in sus. Dar poti obtine o urma de zambet si cu un milion.

Pentru lumea care vine aici, codul lui Da Vinci e mic copil. Ai nevoie de codul Bucurestilor pentru a intra. Eu unul cred ca am fost admis in acest locas doar pentru ca mai apar prin revistele color, ca altfel, imbracat cum eram dupa un drum obositor cu avionul nu cred ca mi se permitea sa trec de usa. Incantat ca am intrat, m-am relaxat imediat in lumina rosie, foarte intima si m-am asezat la masa de sticla, sub care erau aranjate artistic tot felul de pietre si alte briz-brizuri. Meniul e foarte interesant, in sensul ca include de la un sandwich cu friptura si portocale pana la caviar, sushi si foie gras. Nu e cafenea, nu e restaurant, nu e bistro – e pur si simplu un loc unde vii sa mananci din cele mai interesante farfurii pe care le-am vazut vreodata (boluri in mai multe colturi, de toate culorile) si sa bei sucuri de morcov, pentru ca toti am devenit sclavii curentului health-food.

O alta inventie foarte ingenioasa a proprietarilor e si faptul ca lipit de cafeneaua-restaurant-bistro este un salon de infrumusetare, ceea ce procura victime sigure pentru ambele locuri: ca sa ajungi la infrumusetare treci prin locul unde lumea mananca si ti se face pofta – macar de o cafea. Iar cand ajungi in bistro si vezi atata lume aranjata impecabil, nu te rabda inima sa nu faci o vizita la coafor. Iar cand iesi de acolo cu parul aranjat intr-un coc si vopsit in verde Pink Floyd, trebuie musai sa bei un suc de morcovi sau de mere, ca sa te purifici si sa elimini toate toxinele. Dupa care, poti sa te duci acasa la nouveau-riche plina de energie, din care sa ii transferi si lui prin contact direct. Intre timp, el se mentine in forma cu numaratul banilor si cu negocieri despre lemn, robinete si terenuri (cine nu investeste in terenuri in Romania, avand in vedere ca

le-a crescut valoarea de vreo cinci ori in ultima vreme?).

Inauntru e asa cald si bine si luxos ca nu mi-am dat seama ca a venit iarna decat dupa ce le-am auzit conversatia celor doua blonde de la masa vecina, care iesisera de la coafor si care sigur nu-si castiga existenta la Apaca. Una ii spunea celeilalte: “Draga, sexul e ca ninsoarea – nu stii niciodata cati centimetri si cat o sa dureze”. O alta mostra de intelepciune, tot blonda bineinteles: “Daca e adevarat ca o tartina cade intotdeauna pe partea unsa cu unt, iar o pisica pica mereu in picioare, ce se intampla daca legi o felie de paine cu unt de spatele unei mate?”. Macar lumea de la Rouge are tot felul de preocupari intelectuale.

Revenind la mancare, e parca desprinsa din tablouri impresioniste sau chiar cubiste, pentru ca o multime de culori se regasesc

intr-o singura farfurie si sunt atat de vii incat ai senzatia ca-ti sare somonul in poala.

Am comandat melci, care se vede de la o posta ca sunt melci de Dorobanti si nu de Piata Unirii – mari, cu cochilii elegante si atat de lustruite ca parca sunt din fildes, sunt foarte carnosi si bine asezonati cu spuma de usturoi si crema de patrunjel. Arata asa de impresionant incat ai impresia ca au fost crescuti in gradina din jurul vilei si ca ei isi aleg clientul, nu viceversa. Pana si la melci se vede ca trebuie sa faci parte dintre initiati, pentru ca altfel primesti sase in loc de doisprezece.

Foie gras e o alta minunatie – crema de ficat are mai multe tonuri de roz si e discret marginita de o bordura de grasime aurie. Pe langa ficatul care se intinde ca untul pe feliutele de paine prajita de secara, chelnerii iti aduc si o gramajoara de dulceata de ceapa si vreo 2-3 lingurite de dulceata de fructe de padure, rosie ca sangele. E o combinatie atat de bine asortata, si din punct de vedere coloristic si gustativ, incat uiti pret de cateva momente sa te mai holbezi la blondele care misuna prin bistro si la sefa de sala pe care, daca ar vedea-o Cindy Crawford, si-ar pune un sac in cap si ar fugi repede sa-si faca vreo trei operatii estetice.

In orice caz, cand vezi atata rosu in jur, nu ai cum sa nu te gandesti la Stendhal si la al sau Le Rouge et Le Noir. Lumina sangerie iti ia parca mintile si intelegi de ce Madame de Renal, care pornise saraca cu un sot, doi copii si niste principii, le pierde pe toate, inclusiv uzul ratiunii, pentru al sau Julien. Dar macar ea a luat-o razna din cauza iubirii, pe cand scufitele rosii care salasluiesc in aceasta jungla de lampadare rosii (Doamne fereste, sa nu fie confundat bistroul cu unul dintre acele locuri cu lampa rosie la intrare) nu au nici aceasta scuza. La ele, patima e de alta natura, dupa cum am mai spus si in cazul domnisoarei blonde de la Angel”s: e vorba de dorinta de

a-l cuceri pe investitor, in vederea asigurarii unei investitii sigure, pe termen cat mai lung, in propria lor persoana. Cu toate astea, la Rouge Toujours, atmosfera e destul de vesela pentru ca nu se vede decat rosul clocotind, nu si negrul care semnifica moartea pasiunii. De fapt, m-am tot uitat prin local, dar nu cred ca am vazut vreo urma de negru. E si normal – ce hedonist care se respecta vrea sa i se aminteasca de moarte?

Altfel, oamenii isi plimba plictisul pe la Monte Carlo, iar in zilele negre, cand sunt nevoiti sa mai ajunga si prin Bucuresti, se grabesc sa ajunga la Rouge Toujours, ca sa se adaposteasca de cenusiul de afara si de femeile care mai cara cate o sacosa. Aceiasi oameni sunt de principiu ca, in loc de o femeie de 40 de ani, mai bine trei de 15. Si sa fie la manunchi, ca sa poata sa le creasca si sa le deschida orizonturile.

Muzica e tot pentru ei – Cafe del Mar, special ca sa le aminteasca de diminetile si serile lenese, cand, de pe iahtul ancorat pe riviera, privesc rasaritul sau apusul. Totul e gandit astfel incat monegascii cu pedigree de Bucuresti sa nu se simta alienati de mediul in care prospera.

Aici nu are sens sa vii cu sotia, pentru ca ea o sa vada ca nu esti destul de bogat in comparatie cu ceilalti vorbitori la telefoane mobile asa ca o sa-si ia un amant, iar tu sigur pleci acasa cu una dintre scufitele minore.

Si toata forfota asta este observata, din spatele barului dotat cu toate bauturile scumpe si fine din lumea asta, de catre barmanita cuminte, care se uita cu un zambet usor la modul in care se fac si se desfac afaceri de toate soiurile.

Mi-am terminat sejurul la Rouge cu o inghetata cu nuci verzi, o bunatate cum n-am mai mancat pana acum, adusa tot intr-un fel de bol care nu e nici castron, nici farfurie, nici tava, dar de care as vrea si eu o duzina, asa sunt de impresionante.

In incheiere, e un loc care mi se pare cel mai bine ilustrat de fraza lui Pavel Stratan: “Trebuie in viata sa te grabesti incet de vrei la timp sa-ntarzii”. Cam asa de complicate sunt si ritualurile si codurile de la Rouge Toujours.

peter.imre@zf.ro

Str. Ankara nr.7.

Rezervari la 021/231.72.58

Ceasuri & Bijuterii