La restaurant cu Peter Imre: Insulita fermecata

Vine PSD-ul si face zdrente totul – tunete si fulgere rosii. Atunci sa vedeti acum… Ce bine a fost vara, fara Emil, fara Nuti. Mircea doar ce-a mai activat pe scena. El abia se pregateste pentru salto mortale. Dar vine Klutsky politic si incepe reprezentatiile azi-maine. Sa vina baietii inapoi de pe Coasta de Azur si ii dau drumul la treaba. Apropo de circ, am vazut-o pe doamna Loto viitoare sotie – probabil ca a cerut-o de nevasta ca sa aiba noroc. Dar n-a functionat. Si asta e un circulet.
Cu toate astea, tara a supravietuit sau cel putin Bucurestiul. Din cate vad eu, in partea asta de nord a orasului nu sunt probleme. Nici chiar canicula n-a afectat prea mult oamenii si s-a schimbat si parcul de masini – au aparut colectiile de toamna.
Eu am amintiri placute referitoare la un alt parc – si anume Herastrau, unde acum cativa ani, in tineretea mea, veneam aici pe malul lacului sa jucam tenis. Sigur ca, pe vremea aceea era un centru de tenis pentru copii mai modesti. Astazi joaca numai cei avuti, cu echipamente ultra-sofisticate.
Bine ca au deschis si un restaurant aici, pe nume Isoletta. E asa de elegant ca prima oara m-am si speriat ca n-o sa pot sa intru. O fi de fite, dar cu siguranta e cel mai bun restaurant de peste din Bucuresti. Si unde sa mananci un peste mai bun decat direct pe malul lacului? Clientela care vine aici nu prea e obisnuita cu crap si caras – sunt oameni cu gusturi fine. Asa ca, la umbra copacilor din parc, pe un pat de gheata, sunt asezati feluri si feluri de pesti nobili – orata, lup de mare, ton, dar si langustine si homari. Sunt pesti aristocrati, cu pedigree, nu stiuci. Ele, rapitoarele adica, sunt la bratul unor domni bine.
Daca Romania ar fi asa cum e malul Lacului Herastrau vazut de la Isoletta, atunci in viata vietii mele n-as mai calatori pana in Elvetia. E un loc curat, frumos, racoros, perfect pentru o seara torida de vara, cu luminile care se reflecta in apa si stalpisorii stralucitori care se pierd prin feeria de plante si copacii bogati. E eleganta in forma pura, relaxarea sufletului si a mintii. Si cand vezi pestii si te gandesti ce vei manca, politician sa fie care imi poate strica cheful acum.
Locul e fabulos, ca si chelnerii care se misca silentios ca niste umbre bicolore (in alb si negru), eleganti, educati si saritori. Este intr-adevar o insulita de pace si armonie. Aici nu-ti mai pasa c-o fi PNL-ul sau PSD-ul, c-o veni unul, c-o veni altul. Se aplica vorba aceea romaneasca: “Noi sa fim sanatosi!” sau “Cand ne-o fi mai rau sa ne fie cum ne e acum” sau, tot din intelepciunea populara, “Capul pestelui sabia nu-l taie” si “Cine taie pestele altuia el ramane cu osul in gat”.
Radem-radem, dar restaurantul asta trebuie abordat foarte serios, pentru ca e de top. Luna plina foarte vizibila printre crengile copacilor mi-a amintit de o alta expresie neaos romaneasca: “Stateam pe spate culcat pe pat, uitandu-ma la stele si la luna plina, si ma gandeam: Oare unde a disparut acoperisul?” Cred ca asta e o zicala de pe vremea marilor furtuni din Baragan.
Insulita noastra gastronomica, fermecata, cuibusor de pestisori, e un loc tare frumos. In timp ce ne uitam la luna plina, asteptam homarul, langustina, pestele, pasta. Inclusiv mobilierul de gradina se integreaza armonios, confortabil, placut in atmosfera locului. Nici nu-ti vine sa te mai duci acasa. Aici simti si tu ca esti cineva. Si luna plina ma innebunea…
Am inceput cu vitello tonnato, adica felii subtire si fragede de vitel marinat, cu un sos cremos de ton, presarat cu capere culese direct din tufa si cu feliute de rosii proaspete. E o combinatie de gusturi atat de proaspete si mediteraneene de ai impresia ca esti la Saint Tropez. Ceea ce nu e neaparat un compliment pentru ca am inteles ca tot neamul romanesc s-a mutat acolo vara asta – cine n-a mai apucat loc la Mamaia, s-a dus la St. Tropez, care s-a umplut de noii bogati romani.
Tot la antreu am mancat si felii de pepene galben parfumat si dulce de parca fusese muiat in miere, infasurate in foite de sunca de Parma cruda, atat de bune de era greu sa spui daca era mai atractiv parfumul pepenelui galben sau al doamnei de langa mine, cu sanii cat pepenii. Pentru ca in locul acesta foarte romantic si armonios vin domnii care au in dotare doamne care merita toata atentia lor. De fapt, dragele de ele merita atentia tuturor.
Apropo de pepeni, mi-am amintit de istorioara in care doi barbati stau fata in fata intr-un compartiment de tren si ambii au cate un ochi vanat.
-Ce coincidenta, domnule, sa avem amandoi cate un ochi umflat, spune primul. Ce s-a intamplat cu dumneavoastra?
-Ceva foarte straniu, o eroare freudiana, ii raspunde celalalt. Cand am ajuns la gara, am vazut o doamna tanara, blonda, cu un piept superb. Eu vroiam sa o intreb unde e casa de bilete. Dar eroarea freudiana s-a produs, si, in loc sa o intreb de ghiseu, i-am spus “Ce sani frumosi aveti!”. La care ea mi-a tras prompt un pumn in ochi. Dar dumitale ce ti s-a intamplat?
-Si la mine tot o eroare freudiana. Dimineata, inainte sa plec, nevasta mi-a pus cafeaua pe masa. In acel moment, mintea mi-a jucat o festa si, in loc sa-i spun “Frumoasa mea sotie, multumesc pentru cafeaua asta minunata”, i-am zis: “Nenorocito, mi-ai stricat toata viata!”.
Tot asa, ma uitam si eu la pepeni, dar am avut prezenta de spirit sa tac si asa am ramas cu fizionomia intacta. Eu pot sa-mi permit sa le admir cu privirea, pentru ca i-am promis nevesti-mii in fata lui Dumnezeu ca o sa-i fiu fidel, nu orb. Asa te mai uiti, contempli, ca orbul Braila. Si, in timp ce admiram doamnele care provoaca erori freudiene, savuram si niste somon marinat pe un pat de rucola. Si la o singura concluzie pot ajunge: Dom’le, traim bine! Pensionar sa fie ala care poate sa ma contrazica. Cred ca din pensia asta ridicata de parlament ies vreo 3 felii de somon si o chifla.
Revenind la mancare, la Isoletta totul are arome si culoare – si verdeata si somonul, toate sunt parfumate. Restaurantul reprezinta tot ce a dat mai bun gastronomia italieneasca de pe malul marii, nu cea din Toscana. Si, pe langa peste, merge bine uleiul de masline extravirgin, obtinut prin agricultura ecologica. Adica un produs organic, asa cum e moda acum. Un alt lucru bun de la Isoletta e mozzarella, nu felii invartosate de branza fada ca in alte restaurante, ci chiar crema densa, cu mult caracter, obtinuta din lapte de bivolita si cu un termen de garantie foarte meschin, deci e mereu proaspata.
Chelnerul, care observase ca incercam sa evaluam pentru cititorii nostri mancarea si cu ajutorul fotografiilor, ne-a intrebat daca somonul nu fusese destul de fotogenic. Eu zic ca pestele asta a avut atata personalitate incat n-a vrut sa se lase fotografiat din prima.
Dar i-am zis ca e pentru o revista colorata si noi suntem paparazzi. De aia s-a lasat. Daca ii spuneam ca intra intr-un articol gastronomic, ne radea in nas.
Intre timp, luna plina stralucea pe spatele afumat al somonului aristocrat. Chiar si pentru persoanele care nu locuiesc in zona e indicata o excursie la Isoletta, ca sa vada asa ceva.
Mai ales acum cand serile sunt racoroase si e o placere nemaipomenita sa-ti savurezi mancarea pe malul lacului. E drept ca, in parcare, salonul auto de la Geneva era foarte bine reprezentat. Asta numai pentru ca nu vine tramvaiul pana aici, avand in vedere ca domnul Videanu nu a introdus transportul in comun pana in Herastrau. Cu ce sa vina si bietii oameni la restaurant? Apropo de adevaratii bogati, ati observat ca ei nu fac politica, ci fac politica?
Oricum, la Isoletta, daca n-ai rezervare, sansele sa primesti o masa sunt egale cu cele ale motiunii din toamna sa treaca sau cu cele al somonului de pe rucola sa treaca lacul inot.
La felul principal, a aparut o farfurie in care am avut ocazia sa admir ce tantos stateau langustinele pe patul de linguine, drese cu busuioc si sos de rosii proaspete. Linguine sunt al dente, asa cum ii sta bine unei paste fabuloase, peste care troneaza langustina regala, crocanta, bine facuta. E un deliciu pe care nu cred ca grupul de noi imbogatiti l-a gasit la Saint Tropez. Nu stiu ce m-a lovit mai tare: romantismul de clar de luna sau gastronomia pura. Dar cred ca la varsta asta totusi am o mai mare admiratie fata de paste decat fata de luna.
Lupul de mare in sare, dezosat perfect de chelner si stropit cu un sos pe baza de ulei de masline (pe care eu il catalogasem initial drept vreun cocteil Molotov) e delicios, ca si puiul fraged in sos Gorgonzola.
Bineinteles ca am comandat si desert pentru ca, spre deosebire de unii nefericiti care trebuie sa fie atenti la silueta, eu nu am asemenea probleme si pot manca orice, oricat. Am continuat sa ma mint asa cand am savurat un parfait de portocale cremos, cu mure, afine si bucatele de portocale, extraordinar. Grabiti-va sa mergeti la Isoletta cat il mai fac. Mi-a placut enorm si sufleul de ciocolata cu inghetata tot de portocale, garnisita cu bucatele de fructe confiate.
In concluzie, oricat m-as stradui, nu pot sa-i gasesc vreun cusur. Chelneri eleganti, mobilier frumos si confortabil, restaurant de o calitate care, cu toata dragostea pentru celelalte locuri pe unde am fost, nu e egalata prin Bucuresti. E cu adevarat o insulita pe care nu as avea nicio problema sa naufragiez si sa raman aici multa vreme.
Insulita noastra primeste 6Imre, pentru ca e un loc care s-a impus de la inceput prin calitate si unde ma gandesc sa-mi stabilesc cartierul general, atata vreme cat au homari si langustine. Si peste. Si paste. Si pui. Si parfait. Si sufleu de ciocolata.