La restaurant cu Peter Imre: Fattoria de mancare buna

Nu mai vreau sa inteleg nimic: cine cu cine tine, cine de partea cui e, cine in ce echipa joaca. Cred ca, de fapt, notiunea de baza e foarte simplu de inteles: toti fura, dar numai din Romania, nu din alta parte.
Asa cuprins de ganduri negre si scuturat de accese de febra, mi-am zis ca o masa buna m-ar mai remonta si, cu un imens efort de vointa, m-am aruncat din pat, am iesit din casa si am facut cativa pasi pana la La Fattoria, un restaurant italienesc unde speram eu sa gasesc hrana care sa ma puna pe picioare.
La Fattoria este ca o casuta de turta dulce pitita in padurea din poveste – in cazul nostru Parcul Herastrau, ai carui copaci se apleaca gratios peste acoperis, iar lacul sclipeste in departare. Inauntru, mese acoperite cu tesaturi fine, crem, mult lemn si mult accent pe contrastul dintre nuantele de maro: brun, rosiatic, bej etc. Intr-o vitrina strategic plasata – mai multe sticle de vin nobil italienesc. Dar mie mi-a atras atentia o alta vitrina – cea cu prajituri: vanilie, frisca, ciocolata, inghetata. Nici nu apucasem sa comand antreul ca deja ma gandeam la desert, ceea ce mi-a mai inseninat fruntea inflacarata de febra care nu-mi mai trece de vreo zece zile. Mi-au placut si ferestrele imense, care te lasa sa vezi fie o bucata buna de parc, fie inflatia de constructii de pe cealalta parte a strazii, cu toate cladirile care parca sunt cocotate una peste alta. Asa ca mai bine asezati-va la o masa care da spre parc, spre aleile unde trebuie ca s-au plimbat conspiratorii in timpul comunismului, sfatuindu-se: “Scriem scrisoarea sau nu?” Din pacate, in tot acest cadru relaxant, natural, chelnerul se integreaza ca bolovanul in perete. Oare de ce am avut noi parte de un chelner al carui numar la pantofi, dupa umila mea parere, este mai mare decat propriul IQ? Veti spune poate ca sunt rau, dar daca mergeti intr-un loc cu pretentii, nu va asteptati ca persoana care va serveste sa confunde tagliatelle cu tagliatta, sa aduca ciuperci la gratar in loc de pane, sa recomande o supa crema care de fapt e o supa clara, dupa care sa si uite sa v-o aduca, iar carnea care a fost ceruta bine facuta sa soseasca aproape in sange. Partea mea preferata a fost cand acelasi chelner, foarte amabil si saritor de altfel, s-a intors sa ma intrebe cum anume vreau salaul Meuniere. M-am surprins pe mine insumi spunand ca il vreau Meuniere. Lucru pe care sper ca pana la urma l-a retinut si chelnerul nostru. Altfel, om cu mult bun-simt, care ar trebui sa se apuce de tocit meniul si sa invete ce si cum.
Oricum, chelnerul de la Fattoria macar dadea semne ca ar dori sa se indrepte spre normalitate, spre deosebire de El, Gabi filosoful. O exista andropauza intelectuala? Dupa emisiunea TV despre Sibiu si Miorita europeana, la care cu onor a participat si filosoful, tind sa cred ca raspunsul la intrebarea de mai sus este Da. Ma uitam la televizor si nu-mi venea a crede. Doua ore am fost in soc psihomotor. El, unul dintre putinii pentru care m-as fi inscris si eu in vreo grupare, se purta ca o fata mare din mediul rural pe care logodnicul a surprins-o cu ciorapii rupti in pantofii negri de lac. Si tocmai aici apare perversitatea psihologica – ea, fata mare, era suparata ca de ce logodnicul i-a observat gaura din ciorapi. Un amestec de logica rasucita, de primadonism, de atitudine bosumflata de copil rasfatat. Adica ceva de genul “nici macar la o parere nu mai are dreptul omul!” Simplisme de carciuma si clisee penibile la care nu m-as fi asteptat niciodata. Glumite de internat, de suparici, “Domnue CTP, mai pot sa vorbesc si eu inca o data?”
Nimeni nu-i contesta dreptul domnului Liiceanu de a avea pareri si de a-si alege taberele. Dar toata lumea are dreptul sa-l judece pe domnul Liiceanu dupa prestatia pe care o are in public, cand foloseste standarde duble pentru a masura un partid fata de altul si cand reuseste sa vada aschia din ochii adversarilor, dar nu observa barna din ochiul politicienilor pe care ii admira atat de mult. Toata lumea are dreptul sa il judece, iar eu sa fiu dezamagit. Asa cum spunea chiar dansul, am fost amagit dupa care am ramas dezamagit.
In acelasi spatiu geografic si temporal se afla jovialul cu barba, adica Plesu, si ce diferenta! Bonom, de un umor molipsitor si cu un fir logic pe intelesul tuturor. Si totusi – cat de sofisticat! Fara a poza in salvatorul neamului, nu s-a aruncat sa salveze nici macar branza de burduf. Ce modestie, atat de bine-venita dupa aberatiile liicene! Si, pe langa un Plesu debordand de umor, am vazut si un CTP echilibrat, relaxat, oarecum conciliant si un Hurezeanu neprezidentiat.
Cu atat mai mare a fost opozitia dintre personaje. Foarte tare m-a obosit domnul Liiceanu cu superioritatea asta nibelungiana de tipul “oricum nu poate sa ma inteleaga nimeni, in cel mai bun caz pot fi aprobat”. Si nici nu-mi revenisem bine cand postul de televiziune a repetat emisiunea, iar eu, dintr-un masochism impins la extrem, m-am uitat si a doua oara, ca sa vad daca nu imi scapase ceva. In timp ce sufeream din nou in fata televizorului, mi-am amintit de povestea cu copilul care plangea cat il tinea gura intr-o camera, iar tatal il intreaba ce s-a intamplat. “Ma distrez”, raspunde copilul. “Dandu-ti cu ciocanul peste degete?” il intreaba indignat taica-su. “Da”, raspunde micutul, “dar stii ce bine e cand nu nimeresc?” Eu l-am nimerit pe Liiceanu si a doua oara si l-am vazut pe Gabi cum lupta el impotriva balaurului. “De ce, si tu, Gabi?” vine strigatul meu disperat din mijlocul restaurantului. “De ce ai pus bautura racoritoare din apa cu zahar in vinul rosu grand cru al filosofiei tale?!”
Revenind la mancare, pana nu imi piere toata pofta, cred ca al nostru chelner de la Fattoria a urmarit si el emisiunea cu Liiceanu, pentru ca parea incapabil sa-si mai adune gandurile. Iar eu eram atat de siderat incat cu greu am putut sa ma concentrez asupra supei clare de gaina cu bucatele de carne frageda, cu morcovi, leustean si patrunjel, o licoare numai buna ca sa alunge atat gripa, cat si gustul amar provocat de discursul filosofului mioritic. Daca doctorii n-au reusit sa ma faca bine, iar domnul Liiceanu mai rau m-a imbolnavit, imi pun toate sperantele in zeama fierbinte de gaina, plina de proteine si vitamine.
Bune si tagliatellele cu somon, invartite intr-un sos de smantana, iar supa de spanac prezentata de chelner ca fiind o crema groasa din leguma data prin masina de tocat, s-a dovedit a fi ceva care semana mai degraba cu o ciorba de loboda, plus niste zdrente de ou. Buna, nimic de zis, dar nicio legatura cu ce ne recitase noua chelnerul, care dupa trei luni de existenta la restaurant tot nu stie sa defineasca o supa.
Foccaccia a fost ca Liiceanu in emisiunea TV – necoapta, o trista umbra a imaginii evocate de nume. Iar topul topului a fost cand filosoful, cu o expresie grava si cu un admirabil patos revolutionar a constatat ca “acela nu e un biletel. Este o foaie A4”. E si asta o calitate – sa poti persevera in “opinii”.
Eu dupa supa am perseverat cu felul principal, si anume pestele de care pomeneam mai sus. Pe vremea comunismului cand inca mai exista mancare si apoi dupa e90, salaul Meuniere era considerat o delicatesa de inalta clasa. Apoi, multa vreme nu l-am mai vazut prin restaurante, asa ca m-am bucurat cand l-am gasit la La Fattoria. Mai ales ca, avand in vedere ca ma aflu intr-un regim intens de recuperare a unei forme umane, am trecut la capitolul peste. Ce-i drept, dupa cum spuneam, m-a cam confuzat dorinta chelnerului de a sti cum anume vreau sa fie pregatit salaul si pentru o clipa m-am panicat pentru ca nu stiu reteta. Dar, din fericire, bucatarul de la La Fattoria este mult mai bine pregatit decat chelnerul si, fara sa fie nevoie sa-i dau eu indicatii, a pregatit un peste delicios, incrustat in pesmetul crocant si fierbinte, cu un sos din lamaie si capere. Salaul acesta Meuniere m-a facut sa uit de Liiceanu si de toti cei pentru care se bat oamenii ca el. Dar tot nu m-am putut abtine sa ma intreb daca el, acest el, este oare adevaratul autor al Jurnalului de la Paltinis.
Intorcandu-ne la mancare, si tagliatta de vitel cu funghi porcini in sos de coniac este excelenta – o ditamai farfuria cu feliute suculente de carne, peste care, daca mai pui si niste sos de gorgonzola sau foite de parmezan este o minunatie.
In timp ce imi savuram mancarea, m-am hotarat sa incerc de acum incolo sa vad mai ales partea buna a lucrurilor, sa nu fiu si eu ca aceia care se uita la stiri si cand vad un material despre un accident nu se bucura ca au scapat unii cu viata, ci ii intereseaza mai mult aia care au ars de vii. Prin urmare, o sa ma intereseze mai mult Plesu cu performanta sa de nota 10 si mai putin filosoful neamului.
La desert bineinteles ca am aruncat pe geam regimul si am dat gata un sufleu de ciocolata, dupa care am gustat si din profiterolul fotografului si din mini-piramida de inghetata de vanilie, nuci si caramel la care se repezise colega.
La fabricuta asta de mancare, oamenii fabrica lucruri foarte bune. Desi, aici reclama Pepsi e imprastiata pe paginile meniului, ceea ce face ca bauturile concurentilor sa fie pur si simplu delistate. Fac acelasi apel la Consiliul Concurentei ca si acum o saptamana. Daca exclusivitatea este concurenta, atunci de ce am mai renuntat la economia socialista de stat, planificata si bine unsa? Oameni buni, opriti-va! Cred ca alergatura asta dintre Albastri si Rosii a mers prea departe…
Eu dupa ce am plecat de la La Fattoria, n-am mers prea departe. M-am tarat pret de cateva minute spre casa, dupa care m-am prabusit in pat si mi-am promis, pentru a suta oara, ca de acum incolo nu ma mai uit la emisiuni politice si nici nu mai mananc asa mult. Pentru ca ambele imi provoaca greata.

Sos. Nordului nr.7-9. Rezervari la: 031.1046.338

Gastronomie /La restaurant cu Peter Imre