La restaurant cu Peter Imre: Don Luigi de Bucuresti

Saptamana asta mi s-au intamplat doua lucruri importante. In primul rand, va informez cu un grad impresionant de mandrie profesionala ca m-am ajuns. Am intrat in Panteon: s-a scris despre mine in Dilema Veche. Scrierile astea fara pretentii despre gateli, prajeli, fierturi si politicieni au ajuns sa fie analizate in Dilema Veche.

Am fost tare patruns de importanta momentului. E mare lucru pentru un ucenic de tractorist, care a facut cateva semestre de agricultura, dupa care a ajuns sofer. Rubrica in care mi-au mentionat numele se numeste “Noi, intelectualii” sau ceva de genul asta. Eu, soferul si vanzatorul, sunt acum citat la rubrica intelectualilor: e izbanda suprema in domeniu. Tare as vrea sa nu fac tagma intelectualilor de rusine, chiar daca am patruns fraudulos si in acest cerc, asa ca de acum incolo promit ca o sa-mi dau toata silinta ca macar sa scriu corect din punct de vedere gramatical. In acelasi timp, imi cer scuze de la toti bunii mei prieteni pentru faptul ca am fost facut intelectual. Ii asigur ca nu e adevarat si ca putem sa ne continuam relatia.
Iar eu, incurajat de articolul cu pricina, pot sa-mi continui relatia cu mancarea, asa ca saptamana asta m-am gandit sa ma duc la un restaurant despre care se spune ca ar fi autentic italian, cu paste facute in casa, cu materie prima importata din Cizma si cu sosuri facute ca la ei acasa, nu scoase cu linguroiul din borcan. Si asa am ajuns la Don Luigi, un loc cu specific napoletan, unde bucatarul nu vorbeste decat dulcea limba a lui Dante. Dupa cum se va vedea, mi-am petrecut si eu vreo doua ore intr-unul dintre cercurile Comediei, dar nu din motive de mancare, ci din cu totul alta cauza pe care o sa v-o descriu in amanunt.
Pana una-alta, cand intri locul arata excelent – adica autentic. Fara multe briz-brizuri, doar niste mese spatioase inconjurate de scaune confortabile, pe pereti – afise din vechi filme italienesti si poze cu mosneguti napoletani. Iar din boxe – numai si numai muzica italiana. Pana si servetelele de pe masa sunt rosii, albe si verzi, asta in cazul in care uitam ca ne aflam intr-un colt de Italie.
Pe meniu, bucatarul isi exprima nazuinta de a ne introduce in universul minunat al bucatariei de la curtea regala italiana, ceea ce nu mi s-a parut extrem de imbietor, avand in vedere ca Italia a fost regat cam vreo 5 minute in toata istoria ei, asa ca nu cred sa fi avut timp sa dezvolte in amanunt o adevarata bucatarie. Probabil Emmanuel Ungaro e mai cunoscut decat Victor Emmanuel. Dar, trecand peste introducerea ambitioasa si ajungand la meniu, vezi lucruri peste care nu mai dai in alte locuri din Bucuresti – o pagina intreaga cu saltimbocca, un fel de sandvis imens din aluat de pizza, umplut cu tot felul de ingrediente, in combinatii chiar mai ciudate decat unele aliante politice din ziua de azi. Multe sortimente de paste, inclusiv unele facute in casa si, ce m-a uluit cel mai tare, pizza cu crema de ciocolata si, pe post de parmezan probabil, presarata cu zahar pudra. N-am gustat asa ceva, dar va las dumneavoastra placerea.
Inainte sa comandam, ne-au adus o craticioara de fasole cu afumatura, nemaipomenita, dar numai cei de varsta mea sau chiar mai sus vor intelege ce vreau sa spun: semana foarte bine cu mancarea de fasole din borcan care se gasea la Alimentara si pe care o incalzeai pe resou. Asa gust avea – pentru cei care nu inteleg, e sublim. In fasolica asta se gaseau si saracia si tineretea noastra, si iubirile, si imperecherile si complicitatile noastre. Pe vremea aia, noi imparteam saracia, nu foloseam verbul “to share”. Acuma seruim totul. Managerasii astia de la firmele globalizate nu stiu ce inseamna sa imparti. Ei numai seruiesc.
Fasolea a fost deci un inceput excelent, dar, dupa cum aveam sa aflu in curand, surprizele placute se opreau aici, pentru ca, in acele momente, si-a facut intrarea Ea, Chelnerita, care, dupa ce mi-a tocat nervii mai marunt decat ceapa julienne, m-a ajutat sa-mi dau seama ca, de fapt, baietelul de la La Fattoria este un geniu!
Cred ca italienii de la Don Luigi au fost atat de ocupati sa aranjeze locul si sa incropeasca un meniu original, ca au uitat sa-si treinuiasca personalul. Iar tanara speranta care s-a ocupat de noi a mers probabil la aceeasi scoala cu chelnerul de saptamana trecuta, numai ca el a fost premiantul clasei. In acele momente m-a lovit zadarnicia si nimicnicia propriilor mele indeletniciri – eu ma preocup de Liiceanu si de politica si de UE, cand am de-a face cu Chelnerita, ceea ce mi-a ocupat cam tot timpul petrecut la Don Luigi.
Dansa avea o expresie care parea sa indice dorinta sincera de a ne ajuta, dar totul s-a dus de rapa in momentul in care am inceput sa pun intrebari – in opinia chelneritei, sosul ragu e un amestec de carne de vita si de oaie (ceea ce pentru mine ar fi fost tragic pentru ca sunt alergic la oaie), denumirile italienesti ale ingredientelor erau un mister complet (si cu atat mai mult pentru mine, care chiar nu am de unde sa stiu ca acciughe sau alice inseamna de fapt hamsii), n-a stiut sa-mi spuna daca mixul de legume specific napoletane inseamna pane, gratar, sote sau la cuptor, dupa care, intr-o culminatie apoteotica, a uitat sa-mi aduca Gnocchi alla Sorentina, pastele facute in casa, cu sos ragu, la care poftisem de cand le vazusem in meniu. Asta ca sa nu mai spun ca de fiecare data cand o intrebam ceva, fugea la bucatarie sa se intereseze sau la bar unde incerca sa buchiseasca meniul, pentru ca dansa nu avea capacitatea sa imi ofere nicio informatie.
Prestatia domnisoarei mi-a adus aminte de o poveste care, mi se pare mie, ilustreaza perfect situatia.
Un roman decide ca e momentul sa prinda ceva cheag, asa ca isi imbratiseaza nevasta si pleaca in America, unde se pune serios pe treaba si incepe sa castige multi bani. In timpul cat e plecat, vecinul lui, ca tot romanul, ravneste si incearca sa ii ia casa, terenul, nevasta si, evident, proverbiala capra. In cele din urma, se intoarce omul din State, plin de bani, iar vecinul cel verde de invidie il intreaba: “Dar cum ai reusit mai omule sa faci atata avere?” “Pai e simplu”, ii raspunde celalalt. “Ma trezeam in fiecare zi pe la 10-11, faceam un dus, beam o cafeluta si dadeam un telefon sa vina niste fete sa ne simtim bine. Dupa cateva ore de distractie, pe la 3 ieseam si eu la munca. Mergeam pe strada si vedeam o hartie de 100 de dolari – ma aplecam si o ridicam. Mai incolo erau 50 de dolari – ii luam si pe aia. Si tot asa culegeam de pe caldaram bancnote peste bancnote pana oboseam si imi dadeam seama ca e momentul sa ma intorc acasa. Pana noaptea tarziu, mai mancam, ma mai distram cu fetele, iar a doua zi o luam de la capat”. Vecinul il crede, isi vinde casa, pamantul si bulendrele, isi ia bilet de avion si nu se opreste pana la New York. Cand iese din JFK, vede pe jos o hartie de 100 de dolari. Se apleaca si da sa o culeaga, dar se razgandeste si zice: “Dae ce, sunt prost sa ma apuc de lucru chiar din prima zi?” Asa si chelnerita noastra – cred ca s-a gandit: “De ce sa ma apuc eu sa invat numele preparatelor, compozitia lor si modul de preparare din prima zi? Sau din prima luna? Mai bine stau linistita si ma bazez pe faptul ca romanului ii e rusine sa intrebe. Sau ca toti or sa vrea pizza”. Am mai zis eu ca nu se poate mai rau si pe urma am vazut ca se poate. E drept ca ma refeream la politica, dar vad ca se aplica si in cazul chelnerilor. In cazul asta, deja ma apuca groaza la gandul ca trebuie sa merg la restaurant si saptamana viitoare si cine stie peste ce mai dau.
Nu vreau sa fiu inteles gresit – nu sugerez ca tanara chelnerita sa fie data afara. Pentru ca mi se pare ca patronii sunt cel putin la fel de vinovati. Instruiti-va, oameni buni, personalul! Dati-le examene, teste, puneti-i sa mai stea prin bucatarie sa vada cum se pregateste mancarea si cu ce. Asta ca sa nu mai chinuie bietii clienti care au indrazneala nemaivazuta sa intrebe ce e aia si cum e ailalta.
M-am mai calmat cand am gustat din salamurile si branzeturile italienesti, care se vede ca nu provin de la hipermarketul din centru, ci chiar din Italia. Branza cu piper cel putin are o aroma atat de bogata, dulce si usor intepatoare in acelasi timp, incat merge si pe post de antreu si la desert. Delicioasa foccacia fierbinte, imbibata de ulei de masline si presarata cu mult rozmarin. Bune si fusili in sos ragu, paste facute in casa si servite cu ceva afumatura. Iar Il Panaro di Pulcinella, adica legumele napoletane, ar fi mult mai bune daca ar contine ceva mai multe legume si mai putin pesmet pane. Saltimbocca cu bresaola, mozzarella si tot felul de condimente a fost absolut perfecta si m-a facut sa mai uit de necazuri. Pare imensa cand v-o aduc in farfurie, dar e asa buna ca sigur o veti da gata cat ai clipi. Eu cel putin asa am facut. Dar aveam o scuza de data asta – eram foarte tulburat si trebuia sa ma calmez cumva. Se vede ca bucatarul stie ce face. Daca si el era la nivelul chelneritei, atunci chiar era o tragedie. E pacat, pentru ca locul e bogat in lucruri exotice si tot felul de mancaruri care merita incercate. Asa ca eu va sfatuiesc sa mergeti, iar daca dati peste chelnerita mea, sa va luati gandul de la vreo recomandare si, pur si simplu, sa puneti degetul la intamplare pe unul dintre preparatele cu denumire si ingrediente in limba italiana, dupa care ce-o fi o fi.
M-a dezamagit carnea de vita, care arata ca si cum provenea de la o vacuta foarte fericita, pentru ca traise mult. Tare, plina de zgarciuri, mi-a lasat impresia ca a fost cumparata de la un supermarket nespecializat. Bine totusi ca era bun sosul de ciuperci si tartuffo, asa ca macar am reusit sa ne saturam cu foccacia si sos. Pentru ca oricum chelnerita a uitat sa-mi aduca felul principal, drept pentru care urma sa mor de foame. Dar imi facusem un plan – in cazul in care chiar plecam lihnit, fugeam vizavi la El Vino Tapas si mancam niste carnaciori picanti si niste cartofi la cuptor in ulei de masline si maghiran.
Asa cum bine a remarcat colega mea, romanului ii lipseste bucuria lucrului bine facut. Dar asta numai cand e acasa. Ca in Spania culege cel mai bine capsunile, la “minusculmoale” el e programatorul-sef, in Nemtia e cel mai bun la linia de productie a automobilelor. Numai aici, intre noi, ne molipsim de marea lehamite. “Lasa frate ca pentru romani e bine si asa”. Cat despre romanismele de la Don Luigi, dupa cum spune vorba aceea, “Sa vezi Napoli si apoi sa mori!”. Eu as adapta-o putin: “Sa vezi chelnerita de la Don Luigi si apoi sa-ti tai venele”. Dansa si baietelul de la La Fattoria candideaza la titlul de cel mai nepregatit chelner al anului. Sper doar ca pana in decembrie sa dau si de cativa candidati la onoarea de cel mai bun chelner din Bucuresti.
Desertul a fost nici prea-prea, nici foarte-foarte: un fel de pandispan insiropat si garnisit cu felii de portocale, cam tare pentru gustul meu, si tort cu crema de cafea. Pasabil.
In incheiere, sa va spun despre al doilea lucru care mi s-a intamplat saptamana asta: am implinit o varsta. Sper eu ca m-am facut mai intelept. Sau macar atat de intelept incat sa recunosc si eu, ca grecul ala, ca nu stiu inca nimic.

Str. Toamnei nr.85. Rezervari la: 021.210.15.56

Gastronomie /La restaurant cu Peter Imre