La restaurant cu Peter Imre: Cafeneaua de timpuri vechi - Festival 39

Doamne! A venit! Ea! O iubesc! Ea, primavara. A venit primavara! Indubitabil. Nu se mai poate schimba nimic. Scarba asta de iarna a plecat precum comunismul in ’89 – pentru totdeauna. Sigur, plecarea s-a facut cu probleme, cu zbucium, cu aruncare de noroi. Vorbim de iarna, nu de comunism. Am condamnat si eu iarna, ca noii disidenti comunismul, cu vehementa proletara.
Dar nici nu mai merita sa ma gandesc nici la iarna, nici la comunism, cand pe strada vezi fetele din Bucuresti fara palton, in tricou sau bluzita (despre fusta nu se va indrazni sa se vorbeasca in articolul asta). Stiu ca a venit primavara si asta e tot ce conteaza. Doamne, totul e altfel! In momentele astea iti dai seama ca totul poate fi mai bine. Putem sa o luam de la capat. Poate fi un nou inceput pentru oricine – nu neaparat mai bun sau mai rau, ci diferit. Oricum, fata de iarna clar e mai bine.
Acum imi dau seama ca putem merge din nou afara, pe terasa, la soare si la aer – sau, ma rog, la praful care trece drept aer in orasul asta. Dar parca si Bucurestiul e frumos, curat, prietenos, bine structurat si organizat in lumina soarelui de primavara. Plus ca toata lumea se poate linisti acum ca am aflat ca nu va nenoroci Costanda Bordeiul, care va ramane parc pentru vecie si pentru Sectorul 1.
Da, in lumina asta, Bucurestiul e frumos ca inainte, in interbelic. Sigur ca marele restructurator, arhitect, miner, a incercat sa faca praf tot orasul, mai ales zona asta a cheiului Dambovitei. Dar, din fericire, malul asta al garlei a ramas aproape neatins, asa ca a venit iscusitul de patron, si-a frecat mainile si a trantit un loc minunat, ca in vremurile bune.
Festival 39 un stabiliment pentru cunoscatori. Sigur, cred ca tuturor le va placea, dar sunt putini care sa inteleaga si sa aprecieze ce a facut omul aici cu portretele interbelice, atmosfera calda si masutele puse in geam, de unde sa vezi forfota pietei Marii Uniri.
Proprietarul a lasat caramizile dezgolite, la hornul pe unde odinioara iesea fumul intr-o seara de iarna. Toate astea pe fundalul sonor semnat Lionel Hampton sau Benny Goodman. Jazzul jazz. Si, din cand in cand, cate o doza de Nat King Cole, cat sa te transpui cu totul in epoca aceea minunata.
Dupa ce te-ai relaxat, incepi sa te gandesti ca n-ar strica sa si mananci ceva. Un gulas, o salata, dupa care sa bei o cafea si sa speri ca anul asta va fi mult mai bun decat toti cei de pana acum. Chelnerul foarte spilcuit, cu vesta dungata si camasa scrobita, se misca spirt, cum faceau baietii buni de la birturile de demult, si aduce un gulas excelent. Nu e gulasul din Ungaria, ci cel ardelenesc, dar e foarte bun. Intre cele doua razboaie, cand problemele etnice nu existau (nu ca acum ar fi), foarte multi ardeleni veneau in capitala – Bucuresti era pe locul doi ca populatie maghiara, dupa Budapesta. Si de acolo cred ca a venit reteta pentru gulasul ardelenesc – servit intotdeauna fierbinte, cu multa boia picanta, gros ca o crema, cu legume bine fierte si, spre fericirea mea, chimenul nu e lasat sa zburde prin zeama in ditamai grauntele care sa-mi sparga dintii, ci e bine maruntit, cat sa dea doar gust, nu si dureri de masele.
Supa ragu e la fel de buna, desi deloc picanta – cu smantana, zeama de lamaie, broccoli si, bineinteles, ragu. E un fel de supa care sa te faca bine a doua zi. E ceva de-o bunatate, de-o finete, de un rafinament… Ca si felul in care chelnerul in uniforma eleganta se misca demn si rapid printre clientii fermecati de frumusetea locului si de primavara de afara. Apropo, a fost 8 Martie. Si am vazut si eu la televizor diferitele emisiuni in care doamne politician se tanguiau de lipsa egalitatii de sanse. N-am vrut sa vorbesc despre asta in articol ca prea e frumoasa primavara, dar se cere macar mentionat subiectul. Doamnele astea politician care se poarta ca barbatii, de ce macar nu se comporta ca barbatii draguti si educati?
Dar cel mai tare mi-a placut renumita creatoare de moda, pe care realizatorul a intrebat-o: “De ce doriti sa candidati la primarie?” Iar raspunsul elocvent a fost: “Si eu ma intreb de 3 ori pe zi”. Doamna, poate reusiti sa va dati si un raspuns inainte sa va apucati de treaba. Radem noi, dar s-a mai intamplat si altuia ca a devenit presedinte fara sa stie ce vrea sa faca si acum se pare ca il strange functia.
Dar atat despre politica. Intr-o zi asa frumoasa nu se merita discutat despre politicianisme. Mi-as dori ca primavara asta sa fie la fel ca Festival 39: muzica blanda de jazz, oameni draguti, serviciu impecabil, o platforma de fericire. Carcotas sa fii sa nu-ti gasesti fericirea aici intr-o zi insorita si calda.
Cineva spunea ca e important sa avem dileme. Dar eu nu vreau dileme – doar certitudini. Cum ar fi ca a venit primavara, iar eu sunt fericit. Nici macar faptul ca lucrez la multinationala nu poate sa-mi strice aceasta stare de spirit. Desi eu cred ca nici fericirea nu trebuie sa tina chiar tot timpul. Fericirea e in noi, desi unii se complica prea mult, iar altii se simplifica din cale-afara. Intre extremele astea e fericirea.
Pieptul de rata inoata intr-un sos brun, usor dulceag de la portocale, cu ciupercute taiate fin si trase o tara la tigaie cat sa se rumeneasca. Carnea frageda si roz e acoperita de o pielita subtire bine prajita si crocanta.
Snitelul vienez e vienez – e cat o pizza, dar, pentru ca e batuta bine carnea, e subtire si fin, nu de doua degete sa n-o poti taia nici cu drujba. Iar salata de cartofi e un deliciu, intr-un sos usor acrisor cu snidling (pentru cine nu stie, e un fel de ceapa verde foarte mica, folosita in bucataria din Imperiu). Mancarea e chiar imperiala, ca si muschiul de vita la gratar, cu sosul de piper verde (cremos de nici la restaurantele mari nu e asa fin) si cu niste cartofiori prajiti de-i mananci cu mana.
N-as vrea sa se planga dintre cei care citesc articolul ca vin si nu gasesc tacamuri de argint. In schimb, pot sa-l asculte pe Nat King Cole. Iar salata de cartofi cu bucatele de afumatura si snidling e regina salatelor de cartofi. Mama mea facea asa ceva cand eram eu foarte mic, in Cehu Silvaniei.
Cat bun-gust era pe vremuri si cu cat bun-gust au reprodus oamenii astia acea perioada. ~sta nu e restaurant – e cafenea de timpuri vechi si bune. Totul e la locul lui – ceea ce, in Bucuresti, e asa de rar si de reconfortant… Festival 39 e locul unde venea bancherul Rubinstein sa bea un vermut cu Leo, proprietarul, dupa spusele lui “farmacist, distiler, alchimist si tiitor de Cafenea de Curte Veche”.
De la atmosfera asta extraordinar de placuta, si snitelul merge altfel – se bucura ca e mancat. Aici nu doar te hranesc – totul e cu stil, cu staif. Te bucuri de mancare, de toata cafeneaua. E exact ce trebuie pentru o duminica, la pranz: luat iubita si adus aici ca sa asculti jazz cu ea si sa mananci snitel vienez cu salata de cartofi.
Si deserturile sunt deosebite, altfel decat ce gasesti peste tot: un somloi de mare exceptie, o prajitura cu un fel de pricomigdale, fructe din compot si un orez cu lapte excelent sau o spuma de ciocolata fara egal. Prajitura cu fructe mi-a amintit de mama, care freca bine galbenusul de ou cu nuca, apoi le dadea la cuptor de unde ieseau ca niste bezele cu mot. Dupa care le lipeai si le rostogoleai prin crema din unt, cacao, vanilie si nuci – asta era faimoasa prajitura Sarah Bernhardt.
Festival 39 e locul unde te astepti din moment in moment sa paseasca tanarul rege. Pana atunci, insa, tu esti rege.