La restaurant cu Peter Imre

Paradisul regasit la Xanadu

Coleridge a scris despre Xanadu in timpul unei reverii provocate de doua graunte de opiu, care i-au oferit vise despre miticul palat construit de Kubla Khan.

William Randolph Hearst a mers mai departe si chiar a construit palatul de vis, unde spera sa traiasca fericit pana la adanci batraneti. In sfarsit, m-am inscris si eu in aceasta ilustra traditie, saptamana asta, cand am vizitat Xanadu si acum mai scriu si un articol despre asta.

Dar, inainte sa ne apucam de mancaruri si restaurante, trebuie neaparat sa spun ceva, care ma macina: Romania este Georgel. Elaborand, un proaspat tatic se duce la maternitate sa-si vada odorul, pe nume Georgel. Ajunge si vede mai multe usi. Pe prima scrie “Frumosi si destepti”. Cum considera ca propriul copil are ambele calitati, intra, cauta, dar nici urma de Georgel. Pe a doua usa scria “Destepti, dar urati”. Se resemneaza omul, isi zice ca, fiind baiat nu trebuie neaparat sa fie frumos, asa ca isi face curaj si intra. Bineinteles ca nu e Georgel nici acolo. Urmeaza “Frumosi, dar prosti” si, in final, “Prosti si urati”, dar omul nu-si gaseste nicaieri progenitura. In cele din urma, tot cautand, da peste ultima usa de la capatul culoarului, pe care scria “Georgel”. Romania e Georgel al lumii – totul e altfel, nimic nu merge dupa regulile general valabile ale logicii. Pe astia i-au rapit atipic, i-au eliberat atipic, noi ne-am agitat, ne-am isterizat, ne-am bucurat, bine ca e bine, bine ca n-a fost mai rau. Totul e pe dos la noi – ca lansarea unei fabrici de sampanie, unde se izbeste de perete un vapor. Bine ca au revenit in tara, desi, n-am fi fost in Romania daca n-am fi reusit sa o zbarcim si in momentele astea de bucurie. Cine a negociat sau n-a negociat nu mai conteaza, acum ca s-au intors, dar in memoria tuturor va ramane mai ales imaginea avionului militar care se tara sontac-sontac pe pista de aterizare. Nici macar in filmele cu Schwarzenegger nu am vazut asa ceva. Vom intra in istorie ca tara cu avionul militar care a facut pana de cauciuc. Parca-i si vad pe cei doi piloti cu o pompa de bicicleta, umfland roata de la Hercules.

In orice caz, intr-o asemenea atmosfera de veselie si usurare, unde puteam sa ma duc decat la un loc de vis… Xanadu din Bucuresti nu cred ca difera prea mult de viziunea lui Coleridge – un loc magnific, inundat de lumina si culoare, unde, in sfarsit, am dat de o coordonare perfecta intre toate elementele: decor, serviciu, muzica si, nu in ultimul rand, mancare. Locul mi-a intrat in gratii inca de la inceput, cand am vazut terasa: proprietarul cred ca e singurul din Bucuresti care a inteles ca oamenii nu tin neaparat sa manance sub umbrele pe care se lafaie numele vreunei marci de bere sau de cafea. Asa ca, le-a inlocuit cu un fel de ciuperci vesele, pictate in culori la fel de calde ca restaurantul, facut sa-ti coloreze viata.

Inauntru, e si mai bine: peretii sunt impodobiti cu desene in culori vii, iar unul este rezervat special pentru poemul lui Coleridge. Parchetul masiv e inlocuit pe coridoare de o gresie superba, si ea pictata cu aceleasi motive. Dar atentia la detaliu nu se opreste aici: pe vesela, probabil realizata la comanda, se regasesc, la scara mai mica, toate detaliile desenate pe pereti. E, mai presus de toate, un loc mediteranean, care emana soare si caldura chiar daca afara e vijelie. Daca ar fi sa-mi deschid un restaurant, exact asa l-as face si eu.

Meniul se asorteaza cu atmosfera, in sensul ca preparatele au nume vesele sau neobisnuite (File de dorada lacuita, de pilda) si sunt cu siguranta rodul unei imaginatii demne de Coleridge (cu sau fara opiu). De fapt, cred ca multe dintre preparatele de aici nu se mai gasesc si prin alte restaurante bucurestene: supa crema de dovlecei cu miere, prepelita cu rosii coapte si menta sau ciuperci cu piure wasabi. E un restaurant unde poti sa mergi cu un grup eterogen de prieteni, pentru ca, indiferent de gusturi, sigur gasesc ceva care sa le sune bine din lista de mancaruri cu accente thailandeze, chinezesti si mediteraneene. Ca tot veni vorba de gusturi, am dus-o pe soacra-mea, recent, la un restaurant chinezesc. Dupa ce se uita in jur si analizeaza atmosfera, ma intreaba: “DaÃ chiar asa de saraci sunt chinezii astia ca nu-si permit nici macar tacamuri?”. Ea betele le foloseste doar la indreptat florile sau la rasadurile de rosii. Ce-i drept, nu prea exista multi chinezi prin Mizil.

Revenind la Xanadu, desi locul e nou-nout, se vede ca oamenii nu s-au pregatit doar cu partea de decoratii, iar bucatarul chiar anticipase ca, eventual, s-ar putea ca cineva sa vrea sa si manance cate ceva. Asa ca, nici n-am apucat bine sa comand, si chelnerul s-a si infiintat cu bolul de supa aburinda – o crema de linte delicioasa, cu crutoane crocante si bine prajite, aduse intr-un bol separat. Fantastica si supa crema de dovlecei cu miere – are gustul dovleacului copt iarna, putin ars pe margini si plin de crema dulce la interior. Aici i-au pus si cateva picaturi de miere, pentru mai multa dulceata si un gust care te transpune intr-un paradis gastronomic.

Ca sa nu cumva sa ratam ceva din meniu, nu ne-am abtinut nici de la niste gogosele de branza cu masline – crocante la exterior si pufoase in interior, ceva ce n-am gustat inca prin alte locuri. Cu siguranta va deveni slagarul locului pentru gurmanzi. Si, ca sa nu ma abat de la regula, am comandat si ciupercile in unt cu piure wasabi – vi le recomand: ciupercile carnoase contrasteaza elegant cu piureul picant, cu o nota de ghimbir. Intr-adevar, mancarurile sunt iesite din comun. Chiar aveam nevoie de culoare si de ceva deosebit, pentru ca, dintr-un motiv necunoscut mie, s-a intamplat ceva cu politicienii – de o saptamana n-au mai iscat nici un scandal si au intrat intr-o amorteala neobisnuita: nu tu anticipate, vreo schimbare, un conflict, o demisie (in afara de faptul ca a demisionat dinozaurul spionilor, ceea ce, dupa parerea mea, s-a intamplat cu o intarziere de 15 ani). In orice caz, totul pare sa fi intrat intr-o normalitate complet neobisnuita pentru aceste meleaguri, iar eu sunt in sevraj, lipsit de doza zilnica de scandal. Oare cat poate sa fie de plicticoasa viata in democratiile stabile, unde trec luni intregi in care nu auzi nimic de politicieni? Daca n-o sa fim atenti, intram si noi in normalitate.

Pana a venit felul principal, am admirat locul si am remarcat, cu usurare, ca nu exista nici un dulap de bauturi racoritoare prin mijlocul saloanelor. De acolo mi-am adus aminte – stiti cum puteti sa va dati seama cand KGB instaleaza un dispozitiv de ascultare intr-o incapere? Cand apare un dulap nou. Si cum stiti ca s-a stricat dispozitivul? Dulapul incepe sa sforaie.

Trebuie insa acum sa va povestesc despre fileul de porc la cuptor cu rozmarin, cea mai buna friptura pe care am mancat-o de multa vreme. Carnea frageda are un guler de slaninuta, prajita pana se face aurie, si o crusta crocanta. Trebuie ca bucatarul a tinut fileul in trei cuptoare la trei temperaturi, altfel nu putea o singura bucata de carne sa aiba trei consistente atat de diferite. Uitati-va la poza ca o sa va ploua-n gura. Bun si goujon-ul crocant de pastrav, langa un sos de iaurt si legume mediteraneene.

Pe de alta parte, crevetii thailandezi nu au excelat – mici si meschini, nu sunt crocanti si nu prea au vreun farmec. Dar sunt convins ca e doar reglajul de la inceputul drumului. Sper din tot sufletul sa nu fie inca unul dintre acele restaurante bucurestene care se deschid dimineata si se inchid seara, ca o specie efemera de orhidee. De foarte multe am auzit ca s-au deschis, le-am vizitat, le-am laudat, iar dupa o saptamana am primit telefoane de la prieteni care ma indemnau sa ma deghizez cand ma mai duc prin restaurante pentru ca sunt tratat altfel decat poporul.

Au urmat si mai multe dovezi de fantezie: inghetata de levantica pe spuma de ciocolata, un tort de inghetata din trei straturi, cu nuci caramelizate si muguri de pin, inghetata cu cafea si lichior si o prajitura fantastica cu branza.

Ii acordam 4Imre pentru inceput, ca sa-l mai motivam pe bucatar. Altfel, e un restaurant unde poti sa mananci bine si sa-ti pastrezi silueta – nu neaparat silueta mea, de care eu as vrea sa scap.

In fine, acum ca s-a deschis si Xanadu, au venit si ostaticii, mare lucru nu mai e de facut in tara, asa ca hai cu totii pe litoral.

Str. Mantuleasa 40. Rezervari la: 0721.29.44.79

peter.imre@zf.ro

Gastronomie