Fara langustine!
Spre disperarea parintilor mei, nu am fost niciodata o gurmanda. Pe vremea comunismului, cand bananele valorau greutatea lor in aur, iar laptele era obtinut cu pretul a vreo doua ore de coada, eu ma strambam la salamul de Sibiu pentru ca "are prea multa grasime" si refuzam sa mananc lapte, cascaval si, in general, orice altceva
Spre disperarea parintilor mei, nu am fost niciodata o gurmanda. Pe vremea comunismului, cand bananele valorau greutatea lor in aur, iar laptele era obtinut cu pretul a vreo doua ore de coada, eu ma strambam la salamul de Sibiu pentru ca “are prea multa grasime” si refuzam sa mananc lapte, cascaval si, in general, orice altceva. Recent, mama mi-a marturisit ca a avut o cadere nervoasa in momentul in care m-a vazut aruncand sandwichurile cu friptura la gunoi, pentru ca, dupa parerea mea, carnea nu era destul de crocanta.
Dar acele vremuri au trecut, din fericire, asa ca acum pot sa-i oripilez pe ai mei povestindu-le cat de mult imi place bucataria fusion – expresia de pe fetele familionului, cand le-am povestit despre piure de vinete caramelizat si muschi de porc in miere si cu portocale-valora un miliard de cuvinte.
Cred ca se pregateau sa-mi sugereze o vizita la psihiatru, in timp ce-si exprimau admiratia netarmurita pentru partenerul meu, “baiat cuminte care stie ce inseamna mancarea buna – ciorba si sarmale”. Devotamentul lui pentru “mancarea buna” merge atat de departe incat, atunci cand am reusit sa-l tarasc la un restaurant libanez sau indian (folosindu-ma de amenintari si santaj sentimental), aproape mi-a provocat un atac de cord cand i-a zambit dulce chelneritei si a intrebat-o: “Vad ca aici aveti numai pui Tikka Masala, homos cu muguri de pin si alte lucruri care mie imi provoaca spaima. Credeti ca se poate sa faceti o exceptie pentru mine si sa-mi dati ciorba de burta si snitel cu cartofi prajiti?” Evident ca n-am mai calcat prin locul cu pricina.
Ce-i drept, mi-am mai largit eu orizonturile gastronomice, dar sunt totusi unele lucruri peste care nu pot trece. De pilda, imi amintesc si acum cu groaza de un revelion petrecut la Paris, acum vreo doi ani. Am fost la un restaurant destul de fitos si nu mai puteam de curiozitate sa vad ce servesc francezii pentru noaptea de Revelion. A venit la inceput un foie gras care pentru mine e oarecum tolerabil, dar n-am prea mancat ca sa ma pastrez pentru ce urma. Au adus apoi un muschi de vita la gratar in care m-am infipt cu entuziasm. Dar elanul a murit in fasa, pentru ca atunci cand am incercat sa tai carnea, a tasnit sangele si m-a stropit pe fata. Cred ca n-am mai mancat apoi vita mai mult de un an.
Au urmat niste langustine, care au starnit admiratia si pofta prietenilor mei francezi. Unul dintre ei, mai ales, si-a manifestat foarte clar entuziasmul: a bagat fata in farfurie, a inspirat adanc si a strigat: “Iata adevarata bucatarie! Iata cum trebuie sa miroasa fructele de mare veritabile!”.
M-am apucat si eu sa adulmec crustaceele care zaceau in farfurie si am crezut ca mor – era exact acelasi miros cu care norocosii turisti romani se pot imbata atunci cand se plimba pe malul Marii Negre, unde zac tone de alge moarte, in putrefactie. Bineinteles ca francezii respective au mancat si langustinele mele si friptura cea sangeroasa.
In concluzie, am petrecut destul de bine in noaptea de Revelion, dar am mancat numai desertul si mi-am inecat amarul in sampanie. Recunosc ca, in acele momente de extrem rafinament culinar galic, ma gandeam cu jind la sarmalele bunicii. raluca.badea@zf.ro
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția
