E mai usor sa treci la fapte decat sa stai pe ganduri

“Zeii cei vechi au luat o sabie si au cufundat-o in ocean. Cand au tras-o afara, patru picaturi perfecte au cazut inapoi in apa si s-au preschimbat in insulele Japoniei,” spune razboinicul din “Ultimul samurai”. Exact asta este impresia pe care o ai cand avionul coboara sub stratul de nori si arhipelagul se vede tot mai clar, in lumina limpede a unei zile de septembrie.

Aterizare lina. Amortit de cele 11 ore de zbor de la Paris la Tokio, alerg pe coridoarele nesfarsite ale aeroportului Narita, dornic sa ajung afara si sa vad, in sfarsit, Japonia. Dar, inainte de a vorbi de Japonia, sa spun cate ceva despre japonezi.

Foarte copilarosi (faptul ca oameni de toate varstele citesc manga si sunt pasionati de jocuri de calculator este concludent?), cand rezervati, cand expansivi, cele doua stari putand sa se succeada extrem de repede. Initial sunt timizi si rezervati, dar se deschid destul de repede atunci cand capata incredere.

In Romania, am auzit adesea zicandu-se ca japonezii arata toti la fel. Fals: sunt diferiti si nu este nevoie decat de putina atentie pentru a-ti da seama de acest lucru. Oricum, am aflat cu surprindere ca si ei ne considera pe noi la fel de greu de deosebit. Au cu totii parul foarte negru, rebel la toate stradaniile pieptenului, si multi dintre ei prefera sa-l vopseasca roscat, castaniu sau chiar blond.

Unul dintre aspectele care m-au surprins cel mai mult a fost cat de tineri arata. Daca un japonez arata de 25 de ani, poti fi sigur ca are cel putin 30, poate chiar 35. In primele zile petrecute in Japonia nu ma puteam abtine sa nu intreb pe toata lumea ce varsta are, desi stiam ca pentru ei intrebarea este nepoliticoasa (da, regulile de politete sunt intr-adevar importante in Japonia).

Imi aduc aminte de o intamplare amuzanta: unul dintre japonezii pe care i-am cunoscut, Yuu, care avea 34 de ani desi i-ai fi dat maxim 24, m-a intrebat la un moment dat cati ani cred ca are. Stia ca nu-si arata deloc varsta, asa ca a ramas cu gura cascata cand i-am zis, simplu: “Ai 34 de ani!” (eu aflasem dinainte de la unul din prietenii lui). Toata lumea de la masa a ras de uimirea lui.

Daca stai in Japonia numai cateva saptamani, nu ai timp sa constientizezi socul cultural. E adevarat, au existat lucruri care m-au uimit sau momente in care japonezii mi se pareau bizari, dar aceasta senzatie a disparut foarte curand. Dupa nici o zi totul in Japonia mi se parea firesc, chiar si faptul ca nu intelegeam o boaba din zecile de anunturi si reclame din jur. Cea mai sigura metoda de a te simti bine intr-o asemenea tara este renuntarea la orice prejudecati. Faptul ca un alt om face un lucru pe care il faci si tu, dar intr-un mod total diferit poate fi extrem de reconfortant.

Prezentarea bate gustul

Cel mai la indemana exemplu ar putea fi mancarea. Faptul ca japonezii folosesc betisoarele face ca felurile de mancare sa arate diferit si sa fie prezentate diferit. In primul rand mancarea este consistenta, pentru a putea fi apucata cu betisoarele. Orezul, fara nici un gust, folosit ca adjuvant alimentar, asa cum noi folosim painea, este lipicios, pentru a putea fi apucat cu betisoarele si dus la gura fara a fi nevoie de talente de echilibrist. Japonezii au si ei supe, dar acestea sunt aduse in boluri din lemn lacuit, supa fiind bauta direct din bol.

O prietena care a locuit pentru o perioada in Japonia era de parere ca mancarea japoneza este totusi fada in comparatie cu sutele de feluri cu care se poate lauda bucataria europeana. De aceea, spunea ea, este prezentata extrem de estetic, pentru ca aspectul sa compenseze gustul deloc iesit din comun. Si, intr-adevar, in momentul in care vezi in fata zecile de boluri din portelan sau din lemn lacuit, fiecare umplut cu doua sau trei linguri dintr-un alt fel de mancare, gustul parca nu mai conteaza, ochii si nu limba fiind cei care se bucura de festin.

Dintre felurile de mancare, cel mai surprinzator si demn de retinut mi s-a parut, desigur, sushi. Japonezii au restaurante specializate pe sushi, denumite “kaiten-zushi” (literal, sushi care se invarteste), unde poti comanda zeci de sortimente. Clientii stau asezati la o tejghea ca de bar, rotunda sau ovala, care inconjoara bucataria propriu-zisa. Siruri de farfurioare cu cate doua portii de sushi defileaza pe o banda rulanta de pe care poti alege cel mai imbietor sortiment. Cu betisoarele iei o portie de sushi, o inmoi intr-un bol cu sos de soia si o bagi in gura. Cand termini cu o farfurioara, nu faci decat sa o iei pe urmatoarea si sa o asezi peste cea din dintai. In functie de pretul portiei, farfuria are o culoare diferita, asa ca stii intotdeauna cat ai consumat, chiar daca aritmetica este departe de a fi punctul tau forte. Ca fapt divers, o portie de sushi intr-un restaurant mediu nu depaseste 150-200 de yeni, ceea ce inseamna putin peste un dolar. Apropo, japonezii nu primesc bacsisuri, dau restul pana la ultimul yen.

Ce gust are sushi? Diferit de la un sortiment la altul, si niciodata nu ai impresia ca mananci carne cruda, nici macar atunci cand carnea chiar arata a carne cruda. Sushi este format din patru ingrediente: orez, o foaie facuta din alge marine, carnea de peste, singura care face ca un tip de sushi sa fie diferit de un altul, si, in sfarsit, un varf de cutit de wasabi, un condiment extrem de iute care aduce la gust cu hreanul. Orezul se infasoara in foaia subtire de alge, iar deasupra se pune mai intai wasabi, care are si rolul de a distruge bacteriile produse de carnea cruda, si apoi carnea.

Alte feluri traditionale japoneze:, taiteii soba, gogosile cu carne de caracatita, prajiturile din orez. Tenpura este un fel de snitel, cu carne sau legume date printr-un amestec de faina si ou si apoi prajite. Eu nu am simtit gust de ou sau ulei, fiind probabil mai atent la gustul homarului din interior. Taiteii soba sunt facuti din faina dintr-o specie de grau specifica Japoniei. Sunt subtiri, albi, lungi ca niste spaghete. De obicei se servesc pe impletituri din bambus si trebuie mancati cu betisoarele (uf, atat de complicat!) neuitand sa-i sorbi zgomotos, lucru care, garanteaza japonezii, face ca gustul lor sa fie si mai bun.

Doua beri sunt de ajuns…

La bauturi, faimosul sake, care, pentru un roman familiarizat cu palinca, are gust de alcool obtinut din orez si amestecat cu destul de multa apa. De obicei, gradul de alcoolizare este de circa 20%, dar am baut si sake de 60 de grade, care categoric mi s-a parut mai bun. Uneori, sake-ul se incalzeste. Cand ti se ofera, este politicos sa spui “kanpai!” (adica “Noroc, sanatate si cand ne-o fi mai rau sa ne fie ca acum”, dar mai pe scurt) si sa-l gusti pe indelete. Au invatat si ei sa zica “Noroc”, dar, cum japonezii cam incurca “l” cu “r”, pronuntia a fost undeva la mijloc.

Unul dintre lucrurile cele mai amuzante la japonezi este cat de repede se imbata. De obicei este de ajuns sa bea doua beri si oameni care pana mai adineauri nu-ti stiau nici macar numele devin cei mai bun prieteni. In general, evita bauturile foarte tari (palinca li s-a parut “dureroasa”), dar nu se dau deloc in laturi de la bere (berea japoneza mi s-a parut chiar mai buna decat cea germana). Cand se strang mai multi studenti intr-un bar, se indeamna unul pe celalalt sa bea facand o harmalaie nemaipomenita. In timp ce tovarasii de benchetuiala bat in masa cu palmele, unul dintre ei bea pe nerasuflate o halba de bere, dupa care spune numele altuia si tot asa pana ajung cu totii sub masa.

Japonezii sunt ingroziti de cutremure, lucru care mi s-a parut extrem de ciudat, avand in vedere ca au parte de ele atat de des. Am spus la un moment dat ca de-abia astept sa simt un cutremur made in Japan si toti cei de fata, japonezi bineinteles, au fost extrem de uimiti de replica mea. Eram intr-un insitutut de cercetare unde tocmai se discuta descoperirea unui astronom amator, care, printr-o metoda de-abia atunci data publicitatii, reusise sa prevada cateva zeci de cutremure. Se pare ca scoarta terestra, cu cateva zile inainte de producerea cutremurului, emite un anumit tip de particule care modifica aspectul luminii provenite de la stele. Prin urmare iti dai seama ce se intampla in interiorul Pamantului uitandu-te la stele.

Dar atat despre stele si adancuri, sa revenim la suprafata Japoniei si sa vorbim despre cele mai interesante locuri de vizitat.

Metropola versus provincia

Cel mai simplu este sa incepi cu Tokio, care ofera, intr-un perimetru accesibil, o mare varietate de aspecte din vieta japonezilor. Cartiere intesate cu magazine de electronice se afla langa temple si pagode, bazaruri cu fel de fel de maruntisuri la doi pasi de gradinile traditionale vegheate de statui ale lui Buddha, iar Palatul Imperial este inconjurat de cladiri ultramoderne.

Exista cartiere celebre pentru atractiile oferite: Ginza, plin de magazine scumpe, cu strazi perpendiculare pe care te poti rataci atat de usor; Roppongi, plin de baruri si cluburi pentru care nu ti-ar ajunge o viata daca ai vrea sa le vezi pe toate; Shinjuku, intesat de zgaraie-nori si de sediile celor mai mari companii japoneze; de asemenea, insula Okinawa, unde-ti poti petrece weekend-ul tn parcuri de distractii, pe plaja sau facand scufundari. De asemenea, Turnul Tokio, cu cateva zeci de metri mai inalt decat Turnul Eiffel, ofera o priveliste extraordinara de pe puntea superioara. Palatul Regal si gradinile sale intinse pe hectare intregi, parcul Ueno si gradina zoologica, templele din Asakusa, toate sunt obiective turistice pe care nimeni nu trebuie sa le rateze in Tokio.

In provincie, ar fi o idee buna sa stai intr-un ryokan (ryo inseamna calatorie, iar kan denumeste cladirile in general), adica un han traditional japonez. Daca iti sunt cunoscute cuvinte ca tatami (rogojini foarte groase care formeaza podeaua unei camere), futon (saltea speciala pe care dorm japonezii), shouji (panourile care culiseaza), aici ai sa intalnesti aceste obiecte. Seara vei dormi intr-un kimono foarte comod, iar dimineata vei fi trezit de patroana hanului cu un “Ohayou gozaimasu”, ceea ce s-ar traduce foarte aproximativ prin “onorata devreme”.

Chiar daca in Tokio ai putea sa traiesti zece vieti fara a epuiza ceea ce inseamna Japonia, provincia ofera ocazia de te indeparta de viteza si aglomeratie si de a intra in contact cu japonezul obisnuit. Oamenii din orasele mici sunt mult mai primitori si mult mai curiosi. Ei vor pune cele mai multe intrebari despre Romania si Europa, ei te vor invita cel mai des la petreceri (izakaya), la picnicuri la iarba verde (pentru care au imprumutat englezescul barbecue) sau la o partida de badminton.

Tot in orasele mici te poti bucura de onsen (izvor fierbinte), unul dintre cele mai populare moduri de relaxare japoneze. Izvoare fierbinti, usor sulfuroase (de unde si mirosul neplacut, desi aproape imperceptibil), sunt redirectionate in incaperi destul de mari unde te dezbraci, faci dus si intri in piscina cu apa aproape insuportabil de fierbinte. Vorbesti relativ putin si timp de o jumatate de ora incerci sa nu te gandesti la nimic. Cele mai multe onsen-uri au mai multe incaperi, cu ape de temperaturi si cu efecte diferite, deci poti schimba piscina.

Cand iesi din apa, politicos este sa folosesti un prosopel pentru a-ti acoperi “partile rusinoase”, dar se pare ca nimeni nu reuseste perfect. In orice caz, cele mai grozave experiente sunt cele in onsen-uri mai salbatice, in aer liber, unde nu ai la indemana decat cel mult un mic adapost unde sa-ti pui hainele. Sa mai spun ca in aceste onsen-uri barbati si femei de toate varstele (si japonezii ajung la varste grozav de inaintate) se relaxeaza in aceeasi piscina?

Dintre locurile celebre din Japonia am vizitat Matsushima, Kamakura si Nikkou. Matsushima, despre care se spune ca reprezinta una dintre cele trei cele mai frumoase privelisti din arhipelag, este un golf presarat cu insulise acoperite de arbori de bambus. Vaporase de agrement fac slalomuri printre insule, iar turistii se distreaza nemaipomenit aruncand bucatele de paine pescarusilor care se aduna intr-o galcevitoare coada in urma vapoarelor.

Nikkou este un oras “religios” aflat la vreo 150 de kilometri de Tokio. Zeci de temple, care mai de care mai frumos ornamentate, gradini traditionale, cu lacuri pline de crapi imensi, preoti imbracati in kimono-uri albe forfotind incoace si-n colo, toate fac ca orasul sa fie de neuitat. Aici se afla si una dintre cele mai vestite gravuri, cea cu cele trei maimute care isi acopera ochii, gura sau urechile, propovaduind una dintre principalele invataturile budiste: “Nu vad raul, nu vorbesc raul, nu aud raul”.

Zilele trec repede in Japonia. Trei saptamani au zburat ca gandul, dar am trait si am invatat in ele mai mult decat intr-un an in Romania. Avionul se desprinde de pe sol si, inainte de a intra in patura de nori, o privire aruncata in urma imi arata pentru ultima oara cele patru picaturi perfecte, odihnindu-se pe intinderea neteda a oceanului.

Scrierea japoneza

Invatarea a 50,000 de ideograme este in stare sa-l descurajeze pe cel care vrea sa afle mai multe despre aceasta civilizatie. Revenind insa la proverbul care da titlul acestui articol, cel mai bun lucru este sa incepi a invata fara a te gandi ca nu vei fi niciodata in stare sa inveti tot.

Oricum, in viata de zi cu zi se folosesc numai aproximativ 5.000 de ideograme. Spre deosebire de limba romana, unde literele reprezinta o forma grafica asociata sunetelor, caracterele japoneze (“kanji”) exprima intelesuri. Astfel legatura dintre un text scris si intelegerea lui se face intr-un singur pas, spre deosebire de scrierile fonetice unde intervine si conversia in sunet.

Acest avantaj se plateste cu multi ani de studiu: in scoala primara (6 ani) se invata aproximativ 1000 de caractere, suficiente pentru a citi 90% dintre caracterele care apar in ziare. Studiul continua in gimnaziu si liceu, dar practic vorbind nu se termina niciodata. Unele caractere sunt simple si relativ usor de “descifrat,” ca de exemplu cele pentru rau, munte, om. Altele se combina din elemente care fac ghicirea dificila dar inca posibila, de exemplu partea de sus a caracterului pentru “floare” inseamna “iarba” iar cea de jos inseamna “transformare”.

Interesant este modul in care elevii japonezi invata ideogramele. Acestea sunt tiparite pe cartonase, cu transcrierea in hiragana (unul din cele doua sisteme de scriere fonetica japoneze, folosite unul pentru studiul ideogramelor – hiragana -, celalalt pentru transcrirea cuvintelor straine – katakana). Elevul priveste ideograma si incearca sa-si dea seama ce inteles are. Sau citeste transcrierea fonetica a cuvantului si incearca sa deseneze ideograma. Aceasta metoda de invatare se pastreaza si in studiul limbilor straine, lucru nu lipsit de efecte negative. Japonezii invata o multime de cuvinte in engleza, dar nu prea se pricep sa combine aceste cuvinte, adica sa formeze propozitii.
stefan.dobroiu@zf.ro

Gastronomie