Dune du Pilat, tobosarul din Bordeaux... sau Franta prin detalii

Daca pana acum s-a tot povestit despre Franta, cea mai mare tara receptoare de turism, un teritoriu in care istoria si contemporanul se impletesc pentru a oferi deliciul turistului, eu va propun detalii.
Atunci cand te duci sa vizitezi Notre Dame, te astepti sa vezi Notre Dame, grandioasa catedrala din poze sau din filme, insa chiar langa migaloasele sculpturi din fatada catedralei, gasesti altceva pe malul Senei, nou, surprinzator, care iti ia ochii.
Sau atunci cand te duci in Bordeaux, un oras in sud-vestul Frantei, cunoscut prin traditia vinului, nu te impresioneaza neaparat catedrala Saint Michel, ci iti stingi setea de frumos pe malul Garonne-ului. O faleza imensa care alinia cladirile orasului, o prispa luuunga din lemn unde se intalneau prietenii, roller-skaterii, bikerii. Faleza era infinita, sau cel putin eu n-am ajuns la capat. Peste tot acelasi sentiment.
Stanga apa, dreapta verdeata si cladiri, oameni de tot felul plimbandu-se prin locurile de care ei se plictisisera deja. Pe fundal, sunete sacadate ale unui tobosar din Bordeaux, care a reusit prin ritm si ecou sa imbrace tot peisajul si sa comande intr-un fel mersul lucrurilor din acea dupa-amiaza. Senzatia locului era undeva pe la mijlocul falezei: Mirroir D’Eau sau Place de la Bourse, ultima denumire fiind asociata cladirii de langa, Bursa Comerciala din Bordeaux.
Cand am cautat poze cu Miroir D’Eau pe care sa le atasez materialului, am gasit Mirroir D’Eau goala! Nu, nu e oglinda de apa pe care am vazut-o eu. In ziua insorita cand am avut norocul sa ajung acolo, multi copii, frati, surori, cu tot cu parinti, se balaceau in Mirroir D’Eau, ceea ce era complet extravagant pentru mijlocul orasului. Bordeaux vuia de tipetele, rasetele si distractia celor care se stropeau cu apa. Neputand sa acopere totusi bataile tobosarului.
Bordeaux se afla din 2007 in Patrimoniul Cultural Unesco, sub titlul de “Ansamblu urban exceptional”. Centrul orasului reprezinta astfel cea mai intinsa asezare urbana din patrimoniul mondial. Asa cum anul acesta Sibiu a fost declarat Capitala europeana a culturii, Bordeaux spera ca in 2013 sa primeasca la randul sau aceasta distinctie. Luna viitoare va concura cu Marseille, Lyon si Toulouse in preselectia candidaturilor pentru titlul de capitala europeana.
Bordeaux e superb, merita orice titlu, merita chiar si dorinta de-a te muta acolo. O viata linistita, aproape de ocean, cafenele cu care numai Franta se poate mandri, gastronomie in toata regula si economie prospera.
In capitala, punctele cheie din Paris de obicei ti le marchezi pe o harta care are in prim-plan liniile de metrou, si, in functie de cate zile ai la dispozitie, decizi cat de tare te grabesti.
Sunt unele locuri din Paris la care totusi nu trebuie sa renunti. Incep enumerarea prin Biserica Sacre-Coeur, care din 1919 sta in nordul Parisului inconjurata de can-canuri, asasini, pictori renumiti si stradute stramte. Cand am iesit de la gura de metrou Lamarck Caulaincourt (probabil nu cel mai inspirat traseu, nu va luati dupa mine), parca eram in alt oras. Parisul grandios era undeva departe, iar eu ajunsesem intr-un satuc plin de restaurante pe trotuare, case a la Moulin Rouge, verdeata, pavaj, curatenie si pe alocuri buticuri pentru turisti. Desi Sacre-Coeur e o biserica maiestoasa, construita intr-un stil curios, o mixtura de romantic, bizantin si oriental, iata ca ma tin de cuvant: de obicei nu ma impresioneaza monumentul in sine, pe care oricum il stiam din carti, ci farmecul imprejurimilor si detaliile locului.
In alta ordine de idei, turnul Eiffel nu are pret. Diferenta de cativa euro pe cele trei niveluri trebuie ignorata si mers pana in top, cu popas la nivelul doi, unde o cafea si o brosa – a nu se citi briosa, iar nu au pret. Sunt locuri pe lumea asta care trebuiesc pozate, cu tine, fara tine, cu mama sau cu un strain. Dar privelistea din turn nu. Panorama Parisului se sufoca intr-o poza. Limitele pozei strica amintirea. Caci ochiul vede mult mai multe cladiri frumos asezate, strazi radiante si parcuri decat poate cuprinde o fotografie.
Pe de alta parte, gradinile Palatului Versailles, mai ales L’Orangerie, gradinile Castelului Villandry, mai ales cele decorative, nu cele de legume, ies mai frumos in poza decat le vede ochiul. Liniile se vad mai drepte pe hartia secolului XXI (LCD-ul), ansamblul e mai simetric, imaginea mai statica. Despre castele si Valea Loirei voi mai povesti dupa ce imi termin enumerarea pariziana.
Dupa ce iesi de la gura de metrou La Defense, comparabila cu un mall de la noi, vezi un cartier modern si inalt, locatia sediilor celor mai mari corporatii din Franta si probabil Europa. Centralele bancilor, un zgarie-nor Ernst&Young, un vartej de economisti si mai-marii lumii financiare. Langa La Defense, undeva tot in vestul Parisului, este cel mai scump si curat cartier din Paris, Neuilly, unde a locuit presedintele Sarkozy.
La Grande Arche din La Defense este, dupa cum ii spune si numele, un arc mare la adapostul caruia, pe scarile albe, stau turistii si mananca sandvisurile pregatite cu migala pentru a vizita Parisul. Porumbeii se bucura si ei de moment.
Apropo, Arcul de Triumf chiar e la fel cu monumentul din nordul Bucurestiului, dar bulevardul Champs Elyse?es seamana mai degraba cu Magheru, plin de magazine, banci, restaurante, cinematografe. Diferenta o fac trotuarul, mult mai stramt pe Magheru, si verdeata, mult mai multa in Paris. Asemanari ale Micului Paris cu Parisul – mama am mai observat, incepand de la denumirea strazilor, a pietelor, a dispunerii radiale a orasului.
Prima duminica din luna e o nebunie la Luvru, caci e intrarea gratis. Cateva mii de persoane afara, la o coada in forma de S, si mai multe mii de oameni inauntru. Daca nu as fi ramas blocata intr-o aripa unde s-a inchis poarta de iesire, ca urmare a pornirii alarmei de furt, si daca apuca Mona Lisa sa-mi zambeasca si mie putin printre suta de oameni de la tabloul ei, poate ar fi fost mai bine. Dar, in mare, Luvru m-a dezamagit. Poate si din lipsa de timp de a-mi improspata cultura la fiecare exponat in parte.
Parisul a fost si va fi in continuare inspiratia scriitorilor, pictorilor, dansatorilor, degustatorilor, indragostitilor. Enumerarea mea e departe de a fi exhaustiva, sunt multe de vazut in Paris.
E o incantare pe Valea Loirei, castelele chiar pastreaza epoca regilor, a domeniilor, a amantelor regale. Era ceva normal ca regele sa se casatoreasca cu o dama in urma unui bal pompos in care familiile regale au pus la cale o noua strategie, si la fel de normal ca regele sa se duca in continuare la aleasa lui neinscrisa pe hartie. Daca veti ajunge la castelul Chenonceau sau Chaumont-sur-Loire, veti fi surprinsi de povestea cu Diane de Poitiers si Catherine de Medicis.
Chambord, un castel din secolul al XII-lea, are cea mai impozanta arhitectura si cei mai curati cai de pe pamant. In grajdurile din spate, o femeie supla, cu cizme pana la genunchi, ii spala incontinuu pentru a-i pregati de spectacol. Turistii platesc vreo 15 euro pentru o ora in care dresajul, intelepciunea si sangele pur al cailor ii tin cu gura cascata. Taramul castelelor e o sursa nesecata de povesti vechi de sute de ani. Ingrijitorii castelelor, mai ales cei de la castelele mai mici, caci la cele mari si vizitate, precum Amboise, Chambord, Cheverny nu cred ca se intampla, sustin ca mai aud si acum spirite, pasi, voci. Apar uneori si documentare tv pe tema asta.
Undeva pe o straduta inspre legendarul conac oferit de Francisc I lui Leonardo da Vinci, pe partea stanga, sunt oameni care locuiesc in stanca, dar nu ca pustnicii din Grecia, ci in case adevarate, cu termopan si flori in ghivece.
Castelele mi-au placut, catedralele deopotriva, cu exceptia celei din Orleans, care era pe cat de mare, pe atat de infricosatoare.
Am lasat pentru final cea mai magnifica experienta a mea pe taramul Frantei. In regiunea Gironde, la 60 de km de Bordeaux, este un munte de nisip fin, din varful caruia intr-o parte vezi Oceanul si in cealalta parte o padure de pini si niste case dragute. Muntele e chiar munte, cu o panta de vreo 45 de grade sau chiar mai mult, si o inaltime de peste 100 de metri. De jos din padure si pana sus a fost o adevarata aventura, daca era pamant urcam fara probleme, dar imi intra piciorul pana la genunchi in nisip, ceea ce ingreuna pasul urmator si tot asa.
Am chiar si un brevet la Dune du Pilat. Inainte sa urc, mi-am lasat slapii intr-un copac de jos care avea crengile taiate. Mi-a fost teama sa nu mi-i fure, dar imi trebuiau mainile libere, sa ma “tin” de nisip.
Dupa vreo doua ore, cand am coborat in fuga dealul de nisip, intr-o avalansa aurie, mare mi-a fost mirarea. Inca vreo cinci perechi de slapi erau infipti, la fel ca ai mei, in crengile copacului.