Dunarea din Budapesta, un fel de Dambovita intrata in UE

Budapesta nu are nimic din peisajul sumbru aratat acum cativa ani la jurnalele TV din Romania, in noaptea de dupa un meci de fotbal dintre nationala noastra si cea a Ungariei cand suporterii unguri au spart, fara deosebire, geamurile masinilor romanesti si capetele pasagerilor dinauntru.

Nationalismul este un termen lasat in urma. “Poate doar batranii si politicienii sa-si mai aduca aminte de conflictele cu romanii”, imi spune Laszlo, ghidul meu in capitala Ungariei.

Intr-adevar, aerul respirat pe strazile care insotesc Dunarea prin centrul Budapestei este unul relaxat si cosmopolit. Poate ca e “vina” Marelui Premiu de Formula 1, care sta sa inceapa langa oras, la Hungaroring, insa majoritatea trecatorilor pe care ii intalnesc sunt turisti straini Sunt usor de recunoscut dupa aparatele de fotografiat atarnate de gat, hartile impachetate iesind din rucsace si, in cazurile mai simple, dupa ochii alungiti si camerele foto de ultima generatie care nu lasa nici un coltisor de strada neimortalizat.

Aleile de pe malul Dunarii sunt pline de viata. Tot felul de oameni populeaza terasele cu “umbrelute”, iar cei mai dornici de libertate si-au mutat scaunele la marginea pasajului pietonal, langa balustrada care da inspre Dunare. Treci pur si simplu printre ei, nu ii deranjeaza, oricum soarele le bate in ochi si in afara de asta nu par a avea o alta grija pe lume.

Dupa alte cateva minute de mers, ajungem la unul dintre podurile care unesc cele doua maluri ale Dunarii. Este celebrul Chain Bridge, construit timp de 10 ani, intre 1839 si 1849, daramat de soldatii lui Hitler in al doilea razboi mondial si reconstruit in 1949. Podul apartine atat pietonilor cat si masinilor, insa cele doua sectoare sunt separate chiar de arhitectura metalica a constructiei, ceea ce te face sa te simti in siguranta atunci cand il traversezi, fie ca esti la volan, pe bicicleta sau “la picior”. Ma aflu la mijlocul podului si ma uit cum vaporasele de agrement elegante, pline de turisti, trec pe dedesubt. Ma pufneste rasul cand imi imaginez cum ar fi ca aceleasi vaporase sa fie teleportate brusc pe Dambovita, un fel de Dunare mai mica pentru Bucurestiul nostru. Cred ca n-ar rezista nici doua zile, s-ar impotmoli in gunoaiele plutitoare sau ar fi alungate de amatorii de scaldat ori pescuit (ambele activitati fiind, evident, “strict interzise”, dupa cum putem vedea scris cu vopsea direct pe malurile betonate). Laszlo rade cand aude. Rad si eu… ma amuza faptul ca nu prea ii vine sa creada ce ii povestesc. Ok, cu atat mai bine. Ne grabim catre malul celalalt al Dunarii, unde ne asteapta partea veche a Budapestei.

Castelul Regal iti ia ochii de la departare. Ma strecor printre masini pana in centrul intersectiei, si ma asez pe rondul de iarba si flori ca sa-i fac o fotografie dintr-un unghi mai interesant. Tocmai imi dau seama ca desi am traversat strada cam ca in Bucuresti (pentru cititorii din provincie, asta s-ar traduce “haotic, riscandu-mi inutil viata”), nici o masina nu m-a claxonat. Extraordinar, cata politete, asa mult se schimba o tara dupa ce intra in UE?, ma intreb. A doua zi primesc, intr-un fel, raspunsul: intr-o alta intersectie aglomerata, soferul microbuzului in care ma aflam il roaga prin semne pe un alt sofer sa ii dea voie sa vireze. Celalalt ii raspunde ambalandu-si motorul mai tare si miscandu-si masina mai in drum. Bine ca nu i-a aratat ca raspuns alte semne, dintr-o alta categorie. M-am linistit, deci schimbarile majore nu prea se intampla peste noapte.

Un lucru insa sper sa nu se schimbe niciodata aici. Bucataria trebuie sa ramana asa cum este. Mi-a ramas gandul la supa de gulas traditionala, putin picanta, si la vinul de Tokay, de care ungurii sunt atat de mandri, si pe buna dreptate. O masa excelenta, intrerupta doar la un moment dat de galagia fanilor Formulei 1, care se inghesuiau la intrarea hotelului ca sa obtina un autograf de la Olivier Panis, unul dintre pilotii competitiei.

In drum spre circuitul de Formula 1 de la Hungaroring, trecem si prin Piata Eroilor. Cea mai turistica piata a orasului, imi spune Laszlo. Din fuga masinii, apuc sa vad doar ca la muzeul de arta tocmai este o expozitie Picasso. imi pare rau ca n-avem timp sa ne oprim, dar bolizii de Formula 1 nu au rabdare sa ne astepte.

Ajungem la circuit, si nu pot sa nu observ cat de bine este organizat totul. Vazand cati oameni roiesc in jurul acestui sport, inteleg de ce i s-a spus “Marele Circ”. Totusi, este un haos aflat in permanenta sub control. Pe monitoarele extraplate asezate peste tot se poate vedea programul zilei, fiecare eveniment este cronometrat la secunda. Iata, au mai ramas 3 minute si 17 secunde din prima sesiune de antrenamente. Este o lectie de organizare insusita perfect de unguri.

“Adevarul este ca, desi traim in Balcani, se spune ca avem o mentalitate mai apropiata de a germanilor”, imi zice la finalul zilei Laszlo. Nu pot sa-l contrazic. Ai dreptate Laszlo, dar hai sa ne grabim spre aeroport, ma asteapta Bucurestiul meu balcanic.
mihai.musatoiu@zf.ro

Cultură