Cum arată de fapt Seychelles, dincolo de resorturile de lux? Este o destinație exotică sau este Africa pură? GALERIE FOTO

Exotic este un termen perfect subiectiv, a cărui definiție îmi imaginez că variază puternic de la persoană la persoană. Pentru unii, destinațiile exotice sunt cele cu apă turcoaz și plaje idilice, cu nisip alb ca spuma laptelui și fin ca făina. Pentru alții, vegetația luxuriantă este cea care dă exotismul unui loc. Sunt și aceia pentru care cultura total diferită a unei țări sau a unei zone face diferența. Indiferent în funcție de care dintre aceste criterii judeci arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian, rezultatul este același.

Cu plaje aproape pustii – chiar și cele mai populare, chiar și în vârf de sezon -, cu palmieri semeți care stau de veghe în imediata apropiere a țărmului, cu nisip atât de fin că parcă îți mângâie tălpile, cu apă în toate nuanțele de albastru (50 nu par suficiente) și cu parcuri naționale unde vegetația te face să te simți tare mic, Seychelles este, fără doar și poate, o destinație exotică. Ah, și era să uit, dacă ieși din resort, dacă străbați insulele în lung și-n lat – Seychelles e un arhipelag format din 115 insule –, o să realizezi că ești în Africa, un continent de o frumusețe copleșitoare, dar și de o sărăcie cel puțin pe măsură. Un loc cu o cultură aparte. Localnicii își câștigă existența în bună parte pescuind, lucrând pe alocuri în turism sau făcând mici joburi prost plătite, de la casier în supermarket (un termen mult prea generos pentru magazinele care se găsesc pe insule) la „benzinar“ (muncitor în benzinărie).

Și, în mod deloc surprinzător pentru cei care mă cunosc, tocmai aceste întâlniri cu localnicii au fost preferatele mele. În ultima zi din vacanță, în timp ce dădeam un ultim tur insulei principale Mahe, am oprit pe plaja Beau Vallon pentru a admira cum, chiar în acel moment, un mic iaht (a mi se ierta lipsa cunoștințelor în materie de ambarcațiuni) traversa de la est la vest în plan îndepărtat același ocean pe care o barcă tradițională din lemn îl străbătea în sens invers și în plan apropiat. Vechi și nou. Tradițional și modern. O imagine la intersecția a două lumi care, cel puțin pentru scurt timp, se suprapun. Cam ca Seychelles în ansamblul său. O insulă săracă ce găzduiește unele dintre cele mai luxoase hoteluri din lume.

Și pentru că am fost furată de peisaj, am pierdut noțiunea timpului, așa că jumătate de oră mai târziu, în timp ce mă întorceam spre locul de unde începusem incursiunea, am remarcat că barca de lemn ajunsese la țărm și se lăsa cu greu strunită de vreo 5-6 localnici pentru a fi în final „parcată“ pe nisip. Era de fapt o barcă de pescuit, în burta căreia se zbăteau, fără succes, câteva sute (sau poate mii?!) de pești abia scoși din apa curată ca lacrima, a cărei culoare se schimba de la un albastru regal în depărtare până la un bleu ciel aproape de mal, pentru ca la țărm să ajungă doar spuma albă ca zăpada.

Și în timp ce mă apropiam, pescarii și câteva ajutoare de pe plajă au început să care captura către cele două tarabe de la marginea drumului. De îndată ce primii pești au ajuns pe mesele de vânzare, clienții n-au întârziat să apară, atrași parcă de mirosul specific amestecat cu cel de mare. Clienții erau localnici în bună parte, excepție făcând câte un turist curajos care voia să fie el stăpânul propriului destin și al propriei cine.

Și eu, ca toți ceilalți, am venit la tarabă după miros. Și după agitația specifică. M-a zărit rapid căpitanul bărcii, un bărbat înalt, puțin adus de spate, slab, cu o pălărie desprinsă parcă din poveștile cu vrăjitoare și cu mai mulți dinți lipsă decât existenți. La fel ca pe barcă, și aici, la vânzare, el era șeful.

M-a întrebat de unde vin și unde merg. Mi-a zâmbit larg și strâmb. M-a privit atent și, după ce a ascultat răspunsul – cum că e ultima mea zi în Seychelles –, s-a încruntat ușor, ca și când îi era greu să înțeleagă ce spun. Și apoi mi-a replicat, aproape senin din nou: „De ce să pleci din paradisul ăsta? Rămâi aici, mărită-te cu mine și bucură-te de ce au insulele astea de oferit! E la fel de frumos la tine în țară?“. Am râs, i-am vorbit despre frumusețea lumii în orice colț al său, dar nu a părut deloc convins. Noroc cu o clientă de-a lui care ne-a auzit conversația și a intervenit spunând că Regele Charles al Marii Britanii e în România (a fost la începutul lunii iunie), că a fost o știre despre asta la televiziunea locală, de unde rezultă că țara noastră trebuie să fie tare atrăgătoare.

Nici după această intervenție fortuită potențialul meu soț nu a părut impresionat, convins fiind că niciun loc de pe lume nu e la fel ca Seychelles. Nu l-am contrazis pentru că, așa cum spuneam inițial, cred cu tărie că exotismul e ceva perfect subiectiv. La fel e și cu frumusețea.

Și, în timp ce mă îndepărtam către mașina care mă aștepta cuminte sub soarele torid, m-a strigat din nou ca să îmi spună că el are tot ce-i trebuie aici. Are barca lui care să-l plimbe. Are peștele care să-i țină de foame. Are apa asta superbă care să-l răcorească. Și soarele să-i țină companie. „Sunt fericit!“, a decretat convins. Și l-am crezut.

În general, oamenii din insule mi s-au părut mereu altfel. Mai relaxați. Mai mulțumiți. Mai fericiți. Și asta chiar dacă cifrele macroeconomice nu le confirmă bunăstarea. La fel e și în Grecia, dar și-n Bali. Aceeași mentalitate am găsit-o peste tot unde oamenii sunt, parcă, departe de lume.

Nu știu dacă are neapărat treabă cu această separare de lume, mai ales că ea vine la pachet cu costuri mai mari. Seychelles este o țară scumpă, și cu cât insula e mai mică, cu atât prețurile sunt mai mari. Foarte multe produse sunt aduse cu barca de peste hotare. Foarte multe branduri mari – care își permit prețuri mai mici datorită volumelor uriașe – sunt absente.

„Prețurile sunt aceleași și pentru localnici ca și pentru turiști. Și totuși, nu aș pleca de aici. Familia mea stă în Elveția, o altă țară scumpă, dar cu salarii pe măsură. Chiar și așa, eu nu m-aș muta acolo. Aici e Paradisul“, spunea reprezentantul unei companii de închirieri de mașini de pe aceeași insulă principală Mahe.

Cred că acest crez este încurajat și de vremea din arhipelag. Nu există zile fără soare. Chiar și în sezonul ploios, nu toarnă cu găleata tot timpul. Și e dovedit că în zonele însorite oamenii sunt mai fericiți.

Seychelles este o destinație care își primește cu brațele deschise oaspeții în tot timpul anului. Totuși, în sezonul care începe în aprilie și durează până în noiembrie ploile sunt rare, soarele deși strălucitor nu arde la fel de tare, iar umezeala e redusă, fapt ce, pentru un european care nu iubește neapărat vara – cum e cazul meu -, înseamnă că poate respira liniștit.

Tocmai de aceea, noi am ajuns în Seychelles la final de mai, când ne-am bucurat și de adierea vântului care bate de fel în această perioadă a anului.

În plin sezon, avioanele care aterizează pe Mahe sunt pline ochi de turiștii aflați în căutarea frumuseții idilice pe care o găsesc în toate imaginile ce ilustrează Seychelles. Localnicii spun și ei că acum lucrurile au revenit la normal, după aproape trei ani de probleme generate în bună parte de pandemie.

Chiar și așa, Seychelles îți oferă o intimitate pe care n-am găsit-o nicăieri altundeva. În orice loc mergi, chiar și în cele mai populare, ai senzația că ești singur. Și într-o lume atât de aglomerată și de agitată, această liniște e ceva rar.

De altfel, dincolo de hotelurile de top, de plajele exotice și de peisajele aproape nepământene, cred că ceea ce face ca Seychelles să fie o destinație de lux e tocmai această intimitate. Oriunde mergi, ai senzația că toată frumusețea e doar pentru tine.

Plajele din Seychelles sunt multe și variate. La unele ajungi doar ieșind din camera de hotel. Pentru altele e nevoie de ceva mai mult efort, chiar și de vreo 30 de minute de mers pe cărări nu tocmai bătătorite și ușor de găsit. La unele apa bate înspre verde, în timp ce la altele e perfect turcoaz. Uneori înoți aproape de mal cu peștii sau cu niște surori mai mici ale pisicilor de mare, în timp ce alteori nu vezi nicio vietate, doar fundul apei. Și e perfect oricum ar fi.

Mi-e greu să aleg o singură plajă preferată, chiar și câte una pentru fiecare insulă vizitată. Și am vizitat trei – Mahe, Praslin și La Digue. Aceasta din urmă, cea mai mică dintre ele, este cea care mi s-a lipit cel mai tare de suflet. Poate și pentru că e atât de mică încât o poți face la pas. Sau pe bicicletă (chiar și tricicletă). Nu prea sunt mașini în La Digue. Până recent, nu erau deloc.

În pofida faptului că e cea mai îndepărtată dintre cele trei insulele principale, deci și cel mai greu accesibilă, cele mai bune restaurante tot aici le-am găsit, și asta în condițiile în care, trebuie să recunosc, nu m-a încântat prea tare gastronomia unei țări care mănâncă foarte mult fast food și exagerat de multe prăjeli.

Deși cei mai mulți călători ajung în La Digue pentru o zi sau chiar mai puțin, pentru a vizita celebra plajă Anse Source d’Argent – cotată de multe ori undeva sus în topul celor mai frumoase din lume –, scena culinară este mai efervescentă aici decât în Mahe, spre exemplu. Poate că localnicii vor să îi convingă pe vizitatori să stea mai mult? De altfel, același e și sfatul meu. Două zile măcar, o cină la lumina lumânărilor la restaurantul Le Repaire, un apus de soare la mal de apă, un suc proaspăt savurat la Coco Bar pe de plaja Anse Cocos și o zi împărțită între cele trei plaje învecinate Grand Anse, Petite Anse și Anse Cocos. Vorba lui

Julie Andrews în filmul Sunetul Muzicii – „acestea sunt câteva dintre lucrurile mele preferate“ („these are a few of my favorite things“ – trad.).

Apă spectaculoasă am mai văzut și în alte destinații, unele chiar relativ apropiate geografic de Seychelles, precum Zanzibar. La fel și nisip fin și alb imaculat. Ce face ca Seychelles să se remarce este faptul că plajele – aproape toate – sunt bine păzite de niște uriași bolovani de granit care sunt acolo de când lumea, gata să țină piept valurilor, vânturilor și hoardelor de turiști deopotrivă.

Deși îi văzusem în poze, am făcut cunoștință cu acești actori principali ai cadrului natural din arhipelag chiar la prima incursiune pe plajă, cea a hotelului din Mahe. M-au impresionat însă cu adevărat a doua zi, pe plaja Anse Intendance, unde acești giganți par să se ridice falnici din nisip și să se arunce în brațele mării. E ușor de înțeles de ce s-ar preda fără luptă. E de ajuns să privești apa oceanului, de un verde-smarald ce nu necesită nicio editare, să vrei să-i simți mângâierea.

Mahe e o insulă întinsă, flancată de zeci de plaje idilice, de mii de palmieri din diferite specii, de ape mai calme sau mai temperamentale, iar în centrul ei tronează Morne Seychellois, cel mai înalt vârf din arhipelag (905 metri), unde ajungi după o incursiune prin jungla densă ce face căldura să pară aproape insuportabilă. Dar odată ajuns sus, uiți de toată oboseala, de toată toropeala, de toate intențiile de a face cale întoarsă. Și doar admiri peisajul. Admiri insula care ți se așterne la picioare.

Un traseu similar, dar mai puțin solicitant, poți face și pe Praslin, în Parcul Național Fond Ferdinand, ce se întinde pe 122 de hectare. Iar de sus, priveliștea e și ea asemănătoare. Și totuși, cel mai cunoscut parc național din Seychelles nu este niciunul dintre acestea două. Este Vallée de Mai, tot din insula Praslin, unde nu ai vedere la mare de nicăieri, dar unde poți admira specii endemice de plante și animale, precum palmierul coco de mer, al cărui fruct este considerat printre cele mai sexy din lume datorită asemănării incontestabile cu un șezut atent lucrat la sală. Vegetația e luxuriantă, impresionantă ca dimensiuni. Te face să te simți tare mic. Și să realizezi cât de mare și diversă e lumea.

O altă atracție incontestabilă a acestei țări sunt țestoasele gigantice pe care le poți găsi pe oricare dintre cele trei insule, uneori chiar în apropiere de plaje. Totuși, un proiect de conservare a lor se desfășoară pe insula Curieuse, unde se poate ajunge cu barca din Praslin. N-am ajuns însă, am preferat să bat Praslin în lung și-n lat în căutarea plajei perfecte. Nu a trebuit să caut mult până am găsit-o pe prima. Anse Georgette. Îmi imaginez că Paradisul nu trebuie să fie prea diferit. Mai ales că pe plajă localnicii vin cu nuci de cocos proaspete, pe care le accesorizează, pentru efect, cu fel de fel de flori culese din apropiere.

Dar Anse Georgette are concurență. Și mare. Anse Possession și Anse Lazio fiind candidate serioase la titlu, mai ales că scăldate în lumina apusului capătă o strălucire aparte. E greu de ales, aproape imposibil. Și totuși, se spune că prima iubire nu se uită niciodată. Mai ales dacă a fost dragoste la prima vedere. Așa că…

La fel de greu mi-a fost să decid care este cea mai frumoasă plajă de pe Mahe, unde, trebuie să recunosc, jurizarea am făcut-o, cum altfel, la mal de mare, la cină, la restaurantul Kafe Kreol. Lupta s-a dat între Anse Intendance, Petit Anse și Beau Vallon, trei plaje similare în aparență și totuși diferite în esență. De la atmosferă și furia valurilor la culoarea apei și la finețea nisipului, totul diferă. Și, de fapt, în asta constă farmecul unor insule care altfel ar deveni monotone.

Și se pot spune multe lucruri despre Seychelles. Dar nu că e plictisitoare.

Călătorii