Cum arată cele mai mici două insule grecești din Marea Ionică, atât de mici încât aproape nici nu le vezi pe hartă, dar unde apa e ca în Caraibe, satele sunt autentice, iar locuitorii de pus pe rană. Cei mai mulți nici n-au auzit de aceste insule. GALERIE FOTO

Se zice că esențele tari sunt ținute în sticluțe mici. Dacă ar fi să extrapolez această zicală, pentru a o adapta industriei turismului, atunci aș putea spune că măreția și frumusețea nu au nevoie de spații ample de desfășurare, ele putând fi concentrate în câțiva kilometri pătrați. Iar cel mai concludent exemplu în acest sens sunt Paxos și Antipaxos, micuțele insule grecești din Marea Ionică, unde ai nevoie de doar câteva zile pentru o cură de mare, de soare și de mâncare, rețeta perfectă pentru a te deconecta de lumea nebună, nebună, nebună!

Paxos și Antipaxos sau Paxi și Antipaxi – după cum le spun grecii – ori Paxoi și Antipaxoi – o altă variantă oficială folosită în comunicare – sunt cele mai mici insule din Marea Ionică, atât de mici încât aproape că nu sunt marcate pe hartă. Paxos măsoară circa 25 de kilometri pătrați, pe când sora ei mai mică Antipaxos are doar cinci. Pe scurt, e atât de mică încât poate fi vizitată la pas.

Altă opțiune, de fapt, nici nu există, pentru că în Antipaxos nu sunt nici drumuri – nu în adevăratul sens al cuvântului cel puțin -, ci doar poteci, și nici mijloace de transport. Poate doar pe mare să te mai poarte o barcă dintr-un punct în altul, altfel trebuie să te bazezi pe propriile picioare, care te pot susține în ascensiunea sau coborârea pe pantele domoale ce duc către plaje cu nisip fin, alb ca spuma laptelui, care doar scoate în evidență culoarea ireală a mării demnă de o insulă din Caraibe.

Pentru cei mai mulți, Antipaxos e destinația perfectă pentru o excursie de o zi din Paxos. Cele două plaje fanion Vrika și Voutoumi au pus insulița pe harta turiștilor din toată lumea, chiar și a celor cu state vechi, care vin în primul rând să se convingă că apa e atât de cristalină și de strălucitoare că îți ia ochii, și apoi pentru a se bucura de ea.

Într-o zi normală, bărcile sosesc pe bandă rulantă, iar sute de vizitatori inundă îngustele petice de nisip înainte de a se arunca în brațele mării. Nici nu prea au altceva de făcut aici, poate doar să se relaxeze la una dintre terasele poziționate strategic în buza apei. Pentru cei însetați mai degrabă după o priveliște de ansamblu, și nu după o bere rece, există și restaurantul Bella Vista, care, după cum îi spune și numele, este amplasat la înălțime, deasupra plajei Voutoumi. Drumul până sus nu e anevoios, chiar dacă vara soarele poate să-și flexeze mușchii și să ducă temperatura destul de sus în termometre. Aerul însă e uscat, iar briza mării îți poate ține companie în ascensiunea pe treptele ce pornesc direct de pe plajă și merg până la ușa restaurantului.

Eu am ajuns pe Antipaxos în singura zi în care era închis. Bine, nu singura, dar cu siguranță una dintre puținele din sezonul estival. Vremea – mai precis vântul – i-a ținut pe proprietari în Paxos, convinși fiind că până și pescarii se vor speria de rafalele ce făceau bărcile să danseze pe ritmuri de vals. Căpitanii cu experiență și turiștii curioși – printre care și eu – nu s-au lăsat însă înduplecați de unele avertismente și au pornit în scurta călătorie (ce durează 10 sau 20 de minute, în funcție de tipul de barcă) ce leagă cele două insule. Motivul pentru care eu m-am aventurat în această călătorie – într-o zi de sâmbătă – a fost simplu. Fusesem avertizată că duminica, în ziua destinată odihnei, și locuitorii din Paxos se urcă în barcă pentru a-și petrece puținul timp liber din sezonul estival pe plajele cu nisip fin din Antipaxos. Nu de alta, dar în insula principală una singură are nisip, restul pietre mai mari – unele de mărimea unui pepene – sau mai mici – cât bobul de strugure, ca să rămân în spectrul fructelor.

Nu mulți s-au aventurat în acea zi de sâmbătă să meargă în Antipaxos. Mai ales localnicii, dar și turiștii au așteptat până a doua zi ca vântul să își potolească furia. La primele ore ale dimineții, când am ajuns eu, plajele erau goale sau aproape goale.

Pe Vrika am găsit un tată împreună cu cei doi copii ai săi care chicoteau și priveau la mal de mare cum valurile îi gâdilă ușor în talpă. Am plecat rapid către Voutoumi și, după un drum de vreo 20 de minute, am ajuns pe o plajă unde eram doar eu și trei pui de pescăruși, toți deznădăjduiți că încă nu știu să zboare. Stăteau pe pietre sau la marginea pontonului și priveau în zare, așteptând poate un miracol, poate un mesaj de la rude.

După o baie rapidă, o încercare nereușită de a ajunge la Bella Vista și apoi încă o baie – atât de necesară pentru a-mi îneca amarul – am zărit prima barcă ce aducea la mal vreo șase turiști. Au mai venit apoi și altele, dar niciuna înțesată așa cum se întâmpla în zilele bune, mai ales înainte de pandemie, când nisipul devenea neîncăpător, iar șezlongurile trebuia aliniate la milimetru, mai ceva ca într-un joc de tetris, pentru o maximizare a spațiului.

În pandemie însă ai loc să respiri, iar dacă mai bate și vântul cu ceva mai mult aplomb, ai șanse să respecți chiar și regulile de distanțare impuse de autorități în pandemie.

Cred însă că, pentru a te bucura cu adevărat de Antipaxos, ai nevoie de mai mult decât o excursie de o zi. Există puține opțiuni de cazare aici, dar ele există, iar câteva zile pe această insulă – preferabil în timpul săptămânii – fac mai ceva pentru corp și minte ca o cură de detox combinată cu una de terapie sau coaching. Sunt doar vreo 20 de locuitori permanenți pe insulă, niciun sat (în adevăratul sens al cuvântului), niciun supermarket sau vreo farmacie. Doar marea care-ți cântă serenade pe-nserat și măslinii răzleți să-ți țină companie.

Antipaxos „ține de“ Paxos, sora mai mare, cu 2.500 de locuitori, trei sate, vreo 100 de plaje, circa 300.000 de măslini – unii ajunși la venerabila vârstă de patru secole – și câteva magazine alimentare, care doar cu numele sunt supermarketuri. Dar ce nevoie să ai de un magazin modern, un supermarket în adevăratul sens al cuvântului, când zecile de brutării-patiserii și taverne îți pot satisface până și cele mai dulci pofte și pot gâdila chiar și cele mai pretențioase papile?

La taverna lui Vasilis din Loggos (tavernă care-i poartă numele proprietarului) poți avea norocul să îi zărești chiar pe Prințul Charles, pe Pamela Anderson sau pe Naomi Campbell. Așezat la mal de apă, acest restaurant e mai fotogenic decât fotomodelul care i-a trecut pragul pentru a se înfrupta din specialitățile bucătăriei elene, gătite însă cu un twist.

Eu nu am avut norocul să văd niciun star aici, dar la masa de lângă stătea un cuplu de americani (ea grecoaică la origine) cu care mă vedeam pentru a doua oară în acea zi, prima dată prin niște grădini de măslini, printre tufișuri, în căutarea unuia dintre cele mai cunoscute obiective turistice de pe insulă – arcul de piatră Tripitos. Ei l-au găsit – perseverând în a înainta prin iarba ce-ți ajungea la piept -, pe când eu am renunțat aparent cu puțin înainte de linia de finiș.

A te găsi cu cineva cunoscut nu e deloc greu în Paxos. „Aici, suntem toți ca o mare familie“, spunea Ruxandra, o româncă din Sinaia mutată în Paxos acum 14 ani. A venit inițial pentru o vară, să muncească și să-și oblojească inima după o dezamăgire în dragoste. Doar că s-a îndrăgostit de Paxos, de oamenii de pe insulă și de stilul de viață de aici. Și a rămas. Lucrează încă de la început la Gios, o altă tavernă din Loggos, ale cărei mese privesc către marea din micuțul golf ce găzduiește bărcile pescarilor laolaltă cu iahturile marilor oligarhi.

„Acum vreo doi ani, Roman Abramovich (miliardar rus cunoscut printre altele pentru că deține clubul de fotbal Chelsea din Marea Britanie – n. red.) a venit în Paxos cu iahtul. Într-o seară chiar a dat un spectacol de lumini aici“, spune tatăl Ruxandrei, venit în vacanța sa anuală în Paxos.

Stă în casa fiicei sale, iar dimineața îl găsește pe plaja Levrechio din apropiere de Loggos. Stă pe mal alături de soția sa sau se avântă în apa cu irizații verzui care e mai calmă ca un lac. Nu sunt mulți cei care se opresc aici, majoritatea preferând să mai urce ceva vreme până la mult mai populara plajă Kipiadi, pentru a capta razele soarelui sau pentru a se bucura de o baie rapidă într-o apă tocmai bună pentru a stinge focul de pe piele.

Și o cafea cu gheață – frappe sau freddo espresso – poate să stingă, chiar și pentru doar câteva momente, arșița, nu degeaba grecii beau astfel de specialități în cantități industriale. Nu sunt cafenele pe insulă, nu în sensul clasic al cuvântului, cum sunt cele din București – fie ele de specialitate, fie parte a unui lanț local ori internațional. Și totuși, toate localurile din Grecia și implicit din Paxos au cafea – vreo zece tipuri – în meniu.

Cea mai bună cafea – caldă, grecească (la ibric) – am savurat-o la Ben’s Bar, unul dintre cele mai cunoscute locuri de pe insulă, a cărui popularitate se datorează în bună parte poziționării chiar pe plaja din Monodendri. Oriunde te așezi aici, la masă, pe șezlongul de pe terasă sau pe cel de pe plajă, ai locuri asigurate în primul rând la spectacolul pe care-l oferă natura. Am ajuns La Ben’s Bar într-o dimineață, nu prea devreme, când insula abia începea să se trezească. Timpul se scurge altfel aici. Relaxarea e ridicată la rang de artă în Paxos, indiferent că zilele sunt petrecute la plajă, la terasă sau în camera de hotel răsfoind o carte.

Cele mai multe restaurante sunt concentrate în cele trei sate Gaios (capitala), Loggos și Lakka, dar le poți întâlni la tot pasul, chiar și pe margine de drum, când în jur nu e nimic, niciun așezământ. Doar măslinii și portocalii țin companie acestor taverne până ce încep să apară primii clienți. Ultimii vizitatori pleacă însă, mult după ce soarele s-a dus la culcare, iar vinul s-a terminat din pahare.

Nu cred că poți avea o experiență culinară nefericită pe insulă. Sau cel puțin eu nu am avut, deși m-am înfruptat din bunătățile multor localuri, încercând parcă să văd dacă chiar nu mă poate dezamăgi Paxos cumva.

La Carnayo ai gastronomie fină într-un decor de poveste, curtea restaurantului fiind luminată romantic și înconjurată de bougainvillea – o floare roz-bonbon specifică Greciei. Iar risotto-ul cu homar nu face decât să încununeze experiența.

Fiecare local de pe insulă vine însă la masa plăcerilor cu ceva diferit.

La Bouloukos Taverna, singurul restaurant de pe plaja Levrechio, așezat direct pe nisip, dar la umbra măslinilor seculari, prânzul pare de fapt un festin ca-n povești, dintre acelea ce durează trei zile și trei nopți și la care băutura curge râuri-râuri în pahare. Nu a durat decât vreo două ore în realitate prânzul, dar nici nu am putut termina tot ce a fost pus pe masă. Salată grecească, creveți saganaki, midii, pește local, buletele de brânză și chifteluțe de legume sunt doar câteva exemple. Noroc cu marea că mai „spală“ din calorii. E mai ceva ca Vanish pentru pete sau așa îmi place mie să mă amăgesc.

Și, pentru că nu am încetat să sper că marea face minuni, nu doar pentru minte, ci și pentru trup, zilnic m-am lăsat pradă valurilor, chiar dacă asta a înseamnat, înainte de toate, o luptă destul de dură cu pietrele de pe mal. Singura plajă cu nisip din Paxos, Mongonissi Beach, e undeva în sud de tot, dar călătoria merită cu desăvârșire, atât pentru peisajele salbatice și drumurile pustii, cât și pentru a simți că te gâdilă sau te mângâie ceva în talpă, mai degrabă decât că ai călcat pe un covor din piese de Lego.

Și totuși, aș îndura oricând acest dulce chin, la fel și coborârea abruptă și urcarea istovitoare, pentru a „pierde“ o jumătate de zi la Erimitis, cea mai frumoasă plajă de pe insulă, cu o apă ce rivalizează cu cea din Antipaxos și din Caraibe. Doar că e mult mai dramatic peisajul aici, pereți înalți de calcar protejând o îngustă fâșie de plajă, presărată pe alocuri cu bolovani mai mari sau mai mici, desprinși de-a lungul anilor din stâncile falnice la umbra cărora te poți adăposti de soare. O altfel de experiență, dar cu efect similar, poți avea pe plaja Orkos, acolo unde măslinii coboară până la mal de apă și oferă protecția atât de necesară într-o zi toridă de vară. La umbra copacilor ce-și poartă cu mândrețe vârsta, oamenii își prind un hamac ce se leagănă agale în timp ce „chiriașul“ își face de lucru cu o carte bună.

Pentru asta vin oamenii în Paxos. Pentru liniște și pace. Pentru a uita de toți și de toate, inclusiv de pandemie. Înainte de 2020, câteva mii de călători ajungeau într-o zi bună din sezonul estival pe insulă. Dintre ei, câteva zeci erau români. Acum, cifrele au scăzut dramatic.

„Impactul pandemiei a fost uriaș. În iunie am fost la 20% față de cifrele dintr-un an normal, asta după ce anul trecut am fost la o treime față de 2019“, spune Spyros Vlachopoulos, primarul insulei Paxos, un bun cunoscător al limbii române și un mare fan al echipei de fotbal Rapid. El a studiat la Insitutul de Educație Fizică și Sport la finalul anilor ’80, a prins Revoluția și apoi s-a întors acasă în Grecia, unde a antrenat echipe locale de fotbal. Nu a uitat limba română, ba chiar s-a întors în țară de câteva ori, cel mai recent acum patru ani. Speră să treacă pandemia ca să revină pentru a le povesti românilor despre micuța insulă din Marea Ionică.

„Paxos nu e prea cunoscut. Nu e Acropole sau Mykonos. Noi suntem o insulă mică, nu avem hoteluri mari, all-inclusive, ci mai degrabă vile și apartamente.“

El adaugă însă că Paxos – o fâșie de pământ din Marea Ionică de doar 13 kilometri lungime și doi lățime – reușește să concentreze între „granițele sale“ lumi total diferite. Ai păduri de pini ca în zonele montane, deși la doar 300 de metri găsești o plajă cu apă ca în Caraibe. În interiorul insulei ai grădini de măslini ca în zonele meditareneene, iar în apropiere ai sate grecești autentice, cu clădiri colorate și locuitori veseli, gata oricând să stea la povești despre lume și viață.

Și au multe povești de spus, pentru că viața le ocupă tot timpul.

Această călătorie a fost realizată la invitația Organizației Naționale de Turism a Greciei. Zborul a fost oferit de Paralela45, cazarea asigurată de hotelul Ilios, iar transportul pe insulă furnizat de Alfa Hire.

Călătorii