A apărut noul număr al revistei După Afaceri Premium și lansăm o întrebare: Ați putea să lăsați viața agitată de la oraș pentru a trăi lent, conform conceptului de „slow living“?

Am plecat din București într-o zi senină de sâmbătă. Se anunța ultima zi cu soare pentru o perioadă de cel puțin două săptămâni. Mă gândeam cu părere de rău că plec, pentru că mie-mi place ploaia. Mai ales în apartamentul meu din București, cu pisica (Jaws) care-mi toarce la picioare cât e ziua de lungă, cu cafeaua care nu se mai termină și cu freamătul unui oraș căruia, adevărul e, nu-i stă bine…

de Cristina Roșca · Reporter Călătorii · 11 iunie 2020 · 3 min de citit

Am plecat în Transilvania cu gândul de a sta câteva nopți, cât să nu mă prindă ziua mea acasă. E o tradiție mai veche, ale cărei baze au fost puse probabil acum circa un deceniu. Așa că fiecare final de mai mă găsea pe diverse continente, latitudini sau coordonate, cât să nu simt că a mai trecut un an. Și adevărul e că niciodată nu am simțit anii, nici ca pe o povară, nici ca pe nimic altceva. Se adunau cum se adună cărțile în bibliotecă, unii lângă alții, cu informații și povești. Și atât.

Anul acesta mă pregătisem să stau acasă și eram curioasă dacă o să conștientizez altfel vârsta. Nu s-a întâmplat asta. Am avut noroc să pot să continui tradiția, să „evadez“, într-o zi când pe străzile din București nu mai era nimeni. De parcă evadaseră cu toții. Pandemia a transformat orașul într-o închisoare, iar timp de câteva luni părea doar că procesul se tot amână, fără un termen exact de judecată. Nici acum nu știm dacă va exista un recurs, dacă nu cumva urmează un val doi, așa că oamenii au fugit, la țară, în creier de munte, departe, cât mai departe.

Eu am oprit într-un sat de doar 650 de locuitori, într-o casă cu o curte mare îmbrăcată într-un verde crud de parcă era făcut în Photoshop. Dar în casă era așa de cald și bine, încât în unele dimineți ieșeam doar în prag să mă salut cu soarele și intram repede înapoi. Totuși, conta pentru confortul meu psihic că am curte.

Și, am uitat să zic, eu sunt unul dintre aceia care preferă viața la bloc, într-o cutie de chibrituri din inima orașului, mai degrabă decât o casă la periferie. Le-am testat pe amândouă și am ales în cunoștință de cauză.

Totuși, pandemia mi-a răpit libertatea de a ieși, așa că, temporar, curtea a căpătat noi valențe.

După primele trei nopți „la țară“, într-un sat în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea și se salută cu toată lumea, m-am gândit să mai stau o vreme. Nu cunoșteam pe nimeni, dar mă salutau toți.

Am prelungit, nu știu până când, și asta deși nu am aproape o cafenea de specialitate, o librărie, un supermarket lângă casă sau un parc, elemente de bază ale vieții mele normale.

Nu știu cât va dura până mi se va face dor de ele, pentru că cert e că mi se va face. Dacă aș ști că mă întorc la viața mea prepandemie, probabil m-aș întoarce chiar azi. Mi-e prea dor de oamenii dragi pentru a mă ține departe de bunăvoie.

Mă întreba o prietenă dacă am lăsat viața agitată de la oraș pentru a trăi lent, conform conceptului de „slow living“. Nu cred că pot să încetinesc. Nu pentru multă vreme cel puțin. Câteva zile sau săptămâni sunt bine-venite însă.

Călătorii