Supliment editat de Ziarul Financiar

Călătorii

Reportaj din New York-ul Asiei: De dimineață până noaptea, oamenii freamătă. Sunt peste tot. În piețe, la restaurante, pe străzi, în port. E o energie aparte. Peste tot

In the mood for love. Este titlul unuia dintre filmele regizorului Wong Kar-wai.

Reportaj din New York-ul Asiei: De dimineață până noaptea, oamenii freamătă. Sunt peste tot. În piețe, la restaurante, pe străzi, în port. E o energie aparte. Peste tot
Reportaj din New York-ul Asiei: De dimineață până noaptea, oamenii freamătă. Sunt peste tot. În piețe, la restaurante, pe străzi, în port. E o energie aparte. Peste tot · Foto: După Afaceri

In the mood for love. Este titlul unuia dintre filmele regizorului Wong Kar-wai, al cărui portofoliu mai cuprinde și alte capodopere precum Chungking Express, Days of Being Wild și 2046. Fiecare dintre ele, adevărate opere de artă, spune, dincolo de povestea principală, încă una. Povestea orașului Hong Kong. De fapt, fiecare peliculă poate fi percepută ca o declarație de dragoste pentru această metropolă unde trăiești simultan în două lumi – trecut și viitor. Dintre toate filmele lui, In the mood for love este preferatul meu. Iar dacă ar fi să fac un film despre Hong Kong sau dacă ar fi să îi scriu o carte, ar purta exact același nume.

În Hong Kong am ajuns prima dată în toamna lui 2015, cu munca – cu ocazia unui târg de vinuri la care participa România ca invitată de onoare (una dintre invitate, alături de Portugalia). Mi-a copleșit toate simțurile. Clădirile care se înălțau amenințător spre cer m-au făcut să mă simt mică. Mâncarea absolut delicioasă m-a făcut să mă simt în permanență curioasă, chiar înfometată. Forfota continuă din piețe și de pe stradă m-a atras fără să mă copleșească. Atât de mult mi-a plăcut, încât câteva săptămâni mai târziu am revenit în vacanță.

Am vizitat atunci Hong Kong și Seoul, care s-au menținut până astăzi pe primele poziții în topul orașelor mele preferate din Asia. În Seoul am revenit în 2024. În Hong Kong, în 2025.

De fiecare dată când mă întorc într-un loc care-mi este apropiat de suflet, am emoții că nu-mi va mai plăcea la fel de tare – fie pentru că s-a schimbat el, fie pentru că eu îl percep a fi diferit cu ochii și mintea din prezent.

În Hong Kong am avut și mai mari emoții date fiind evenimentele care s-au petrecut aici în ultimii ani. O să încep însă cu concluzia acestui text.

Ca vizitator, nu am simțit nicio schimbare. Nu știu cum e pentru localnici, însă pentru mine a fost ca și când m-aș fi întâlnit cu un prieten vechi, pe care nu l-am mai văzut de multă vreme, dar cu care stau la povești de parcă ieri am fi avut ultima conversație. 

Am coborât din avion și am zâmbit când am dat cu nasul de aerul cald și (prea) umed. Poate ar trebui să încep prin a spune că fusesem avertizată că e alertă (nivelul 8) de taifun. La 10 e uragan.

Nu știam prea bine ce înseamnă asta, dar mă așteptam la vânt puternic și ploi abundente. Zborul dinspre Frankfurt a fost lin, fără turbulențe majore. Am dormit foarte bine până când avionul a pus roțile pe pistă, așa că m-am gândit că fie termenul de taifun a fost folosit cu generozitate, fie că nu a venit încă momentul lui.

Totuși, când telefonul s-a conectat la rețea, a intrat rapid un mesaj de la Mihai, în care mă întreba dacă am aterizat. Iar dacă da, am aterizat în Hong Kong?

Am crezut că e o glumă. Dar nu, după cum mi-a explicat tot el ulterior. Avionul de dinaintea noastră a fost forțat să meargă spre Taiwan. „S-a mutat puțin un nor și tu ai avut noroc“, a concluzionat el când m-am arătat încă nedumerită. Nu simțisem nicio turbulență. Și oricât de profund aș dormi eu de fel, ar fi trebuit să simt ceva. Așadar, până am ajuns, ploaia se oprise. La fel și vântul.

Am zâmbit și mi-am zis că am început călătoria asta cu dreptul. Și tot așa am și continuat-o.

Am trecut rapid prin controlul de la vamă, iar de acolo la hotel a mai fost „doar un pas“. Mașina s-a strecurat ușor prin traficul care mi-a părut mai lejer decât cel dintr-o zi de vară în București.

Șoferul, născut și crescut în Hong Kong, despre care spunea că e cel mai frumos oraș din lume (și călătorise ceva la viața lui), m-a avertizat că nu e așa mereu. Traficul vreau să zic.

„Sunt foarte mulți imigranți, mulți veniți din China, de pe continent, în căutarea unor locuri de muncă mai bune, mai bine plătite (nu degeaba Hong Kongul e supranumit New Yorkul sau centrul financiar al Asiei – n. red.). Uneori, traficul e groaznic.“ Și chiar și în momentul acela, în care mașina noastră rula nestingherită pe șoseaua cu mai multe benzi pe sens (nu știu exact câte pentru că nu le-am numărat), în alte zone din oraș e posibil să fie ambuteiaj. Să nu mă bucur înainte să ajung la destinație, m-a sfătuit el.

Dar nu puteam să nu mă bucur. Simțeam un freamăt sub piele. Mă gâdilau tălpile să iau străzile la pas. Voiam să simt din nou aroma metropolei și să ascult zumzetul permanent al taxiurilor roșii care sunt peste tot. Eram sigură că traficul nu se va împotrivi acestui plan al meu. Nu îmi va pune piedică. Și nu mi-a pus.

Am ajuns în mai puțin de 40 de minute la hotelul East Hong Kong, aflat în partea de est a orașului – după cum îi spune și numele. Nu mai fusesem prin zonă. Auzisem că e mai degrabă rezidențial cartierul, dar bine conectat cu centrul. Și mai auzisem – de la o prietenă care stă în Hong Kong, dar care în exact aceeași perioadă era plecată din oraș – că de la barul Sugar de la ultimul etaj poți cuprinde cu privirea tot portul. Hotelul are și un restaurant (pe care nu l-am testat), dar și o cafea de specialitate – Domain.

Cafeaua de specialitate e pe toate drumurile aici. Aproape că trebuie să te abții de la a mai bea încă una și încă una. Nu că nu ai avea ce face în Hong Kong dacă nu ai somn. Ar putea la fel de bine să fie supranumit și el, nu doar New Yorkul, orașul care nu doarme niciodată.

Camera mea de hotel de la etajul al 13-lea avea doi pereți integrali din sticlă. Cel din față dădea către o serie de clădiri rezidențiale, dintre care una cu piscină la un etaj intermediar. De la prima oră a dimineții vedeam cum rezidenții își fac turele de bazin.

Geamul din dreapta mă poziționa fix deasupra unei șosele suspendate și al unei intersecții complexe de genul celor unde, dacă nu ești foarte atent la Waze, poți oricând să ratezi ieșirea corectă. În primul moment când am ridicat jaluzelele, am simțit că mă ia cu amețeală. Relația mea cu înălțimile e cunoscută. Ca în cazul unui introvert (care nu sunt), am nevoie de timp înainte de a mă apropia. În situația mea, de fereastră.

Dar odată ce m-am simțit stăpână pe situație – destul de rapid – am petrecut multă vreme uitându-mă de sus – la propiu – la trafic. Am făcut asta mai ales noaptea, deoarece atunci ajungeam în cameră.

Vânam taxiurile pe care le descoperisem inițial în filmele lui Wong Kar-wai și pe care le-am identificat apoi, când am ajuns prima dată aici, drept un simbol al Hong Kongului. „Aglomerația, zumzetul taxiurilor care devine un fel de imn al orașului, mirosul de mâncare care te îmbată la fiecare colț de stradă, toate te cuceresc sau te obosesc. (Taxiurile – n. red.) sunt multe, toate același model vechi de Toyota (Comforts) pictat în alb și roșu. Iau cu asalt traficul.“

Asta scriam acum un deceniu. Astăzi, a apărut și alt model de mașină pe care stă scris „Taxi“. Sper să nu greșesc, dar cred e vorba de Toyota Comfort Hybrid. Culorile sunt aceleași, dar liniile curbe ale acestui model mă duc cu gândul mai degrabă către taxiurile londoneze (TX4) decât către cele unghiulare cu care eu asociez orașul.

De altfel, pe acestea noi m-am și ferit să le imortalizez. Mi s-a părut că nu se potrivesc cu peisajul. Acum, că stau să mă gândesc, acest model de vechi și nou, de tradițional și modern, de trecut și prezent, nu se aplică doar mașinilor. Sunt cartiere întregi unde domină fără drept de apel zgârie-norii din sticlă. Dar la umbra lor își găsesc loc și clădiri mai vechi, din cărămidă și cu ferestre zăbrelite, colorate în fel și fel de culori care și-au pierdut însă strălucirea. De multe ori, albul s-a murdărit atât de tare încât te întrebi dacă a fost vreodată alb sau dacă nu cumva inițial era gri ori bej. Și nuanțele mai tari, pe care le poți identifica mai ușor, sunt murdare, iar pereții sunt scorojiți. Dar, fix ele dau caracter acestui loc. Simți că oamenii trăiesc aici.

Singapore mi s-a părut mereu artificial. Prea curat. Impecabil chiar. Am simțit de parcă nu e locuit. Nu are suflet. Nu ai cum să ai sentimentul ăsta în Hong Kong.

De dimineață până noaptea, oamenii freamătă. Sunt peste tot. În piețe, la restaurante, pe străzi, în port. E o energie aparte. Peste tot.

Am mers mult pe jos în săptămâna pe care am petrecut-o acum în Hong Kong. Umiditatea nu m-a împiedicat să iau orașul la pas. Iar transportul în comun – extrem de bine organizat și ieftin – m-a ajutat să ajung rapid oriunde. A contat și că jetlag-ul inițial mi-a permis să fiu matinală – lucru de neimaginat în orice alte condiții. Așa că s-a întâmplat ca la răsărit eu să pornesc la drum și să ajung înapoi în cameră mult după lăsarea întunericului. Mai aproape de miezul nopții de fapt.

A contat și că orașul e extrem de sigur. Și zic asta pentru că cineva chiar m-a întrebat.

Plecasem de la ideea că vreau să ajung din nou la The Peak – de unde se poate vedea orașul de sus, și în port, ca să admir Aqualuna, barca cu pânze roșii, care noaptea pare desprinsă din Pirații din Caraibe. În realitate, am făcut mult mai multe.

Am avut și norocul unui itinerar stufos primit de la prietena mea care, ca și mine, iubește să meargă pe jos și iubește Hong Kongul.

Mi-ar fi greu să spun peste tot pe unde am ajuns pentru că nu mi-ar ajunge hârtia, dar aș vrea să dau mai departe câteva locuri care, cred eu, ar trebui să fie pe itinerarul oricui poposește aici.

Toată lumea știe The Peak și, cel mai probabil, a văzut cel puțin o poză făcută de pe terasa de unde simți că ai lumea la picioare. Prea puțini – inclusiv eu până anul acesta – ajung să facă și „drumeția“, mai degrabă plimbarea, The Peak Circular Trail, care durează aproximativ o oră și care îți oferă cele mai frumoase vederi. Termenul de junglă urbană se potrivește aici mai bine decât oriunde altundeva. Te plimbi printr-o pădure tropicală și ai o metropolă care te înconjoară puțin mai jos.

Mai departe, dacă vrei să cobori printre pământeni, ai de ales între cartierele centrale, dominate de zgârie-nori de ultimă generație, Causeway Bay sau Central, și cele dormitor – Kennedy Town sau Tin Hau. În Wan Chai am găsit un mix al acestor două lumi. Aici, diminețile sunt liniștite. Tarabele abia se deschid, iar piețele prind viață. La prânz, corporatiștii ies la masă și e o agitație aparte. Ai cozi la fiecare restaurant și cafenea. Și nu sunt puține.

Pentru o altfel de atmosferă, am mers în Sheung Wan, cu gândul de a vizita iar din nou Man Mo Temple. Mirosul de bețișoare parfumate ajunge până în șosea. Înăuntru e întuneric și vezi cum fumul dansează, și dansează, și dansează. E liniște. Ai impresia că ești într-o altă lume.

De fapt, cred că în asta și constă o parte din farmecul Hong Kongului. Oriunde mergi, e diferit. Dacă „sari gârla“, ai imediat Tsim Sha Tsui, un cartier unde te întâmpină o salbă de malluri care se întrec în branduri de lux. Nu pentru ele am luat feribotul, ci pentru a admira una dintre multiplele panorame. La ora opt seara, aici vin cei mai mulți turiști, dar și localnici, pentru a vedea spectacolul de lumini. Nici apusul nu e „de lepădat“.

Dacă treci însă de Tsim Sha Tsui, mergând fie pe jos, fie una-două stații cu metroul, ajung într-un alt univers. Mongkok, Jordan și You Ma Tei sunt dominate de piețe de zi și de noapte, de street-food și de istorie. Am venit și pe lumină, dar și pe întuneric. Și, de fiecare dată, a fost altă atmosferă.

Cel mai bun lucru pe care îl poți face – ca de altfel peste tot aici – e să te pierzi pe străzi. Să te lași dus de val sau de nas de mirosurile fel de fel. Am mâncat multe lucruri, unele despre care nici nu aș ști să spun ce sunt – în restaurantele tradiționale mergeam pe instinct mai degrabă decât pe prea multă documentare. Și totuși, simt că nu mi-ar ajunge o viață să mănânc toate câte mi-ar fi plăcut. La fel și cu cafenelele și cu barurile. Sunt atât de multe. Chiar mai multe decât magazinele de lux. Și asta nu e puțin lucru.

Am apucat să merg zeci de kilometri prin Hong Kong, dar chiar și așa aș mai fi avut de mers. Voiam să ajung (din nou) în insule. Dar nu am apucat. Sper că e un semn că trebuie să mă întorc. Cândva.

Până atunci, mă voi consola cu filmele lui Wong Kar-wai.

Coperta Octombrie 2026

Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția