De ce să mergi în vacanță în Tunisia dincolo de plajele cu nisip fin de la Marea Mediteraneană: Știați că această țară are un colosseum roman despre care unii zic că se ține mai bine decât cel din Roma? Dar că unul dintre locurile sacre din Islam e aici?
Prima dată când am ieșit din Europa, acum 13 ani, am ajuns în Maroc.
Când te uiți la nordul Africii pe hartă, automat Egiptul îl asociezi cu istoria, Libia cu războiul, Algeria cu petrolul, iar Marocul cu deșertul Sahara, dar și cu o anumită arhitectură și cultură. Nu mai rămâne decât micuța Tunisie, înghesuită de mult mai întinsele Algeria și Libia, pe care cei mai mulți o identifică – și nu în mod incorect – cu o destinație de plajă. Doar că Tunisia e mai mult de atât pentru cei care au curiozitatea, răbdarea și timpul să o descopere.
Prima dată când am ieșit din Europa, acum 13 ani, am ajuns în Maroc. Mi s-a părut o altă lume. Am băut suc de portocale proaspăt stors în piața centrală din Marrakech, am dormit în deșert, am intrat în moscheea din Casablanca după ce se închisese pentru străini, am negociat un platou de fructe de mare abia pescuite în Essaouira și nici nu știam ce sunt. Atât de specială a fost călătoria asta pentru mine, încât și astăzi mi-o amintesc aproape perfect.
Am vrut de multe ori să mă întorc în Maroc, ba chiar am avut și biletele cumpărate o dată, dar nu a fost să ajung. Nu a fost să fie sau nu s-au aliniat planetele, cum ar fi spus bunica. Așa că am decis să nu forțez norocul – și nici pe Mihai, care de fapt nu e la fel de mare fan ca mine – și să aleg o altă destinație.
A părut, la prima vedere cel puțin, că Tunisia este un Maroc în miniatură (cu o suprafață de trei ori mai mică – dacă nu luăm în calcul Sahara Occidentală). Așa că ne-am îmbarcat într-un zbor direct (charter) și după doar două ore și jumătate am aterizat pe aeroportul din Monastir, o stațiune la mare, cunoscută de străini datorită centrului său istoric compact, flancat de ziduri înalte și de ribatul (structură defensivă tipic islamică) fondat în secolul al nouălea. Este cel mai vechi ribat construit de cuceritorii arabi în Magreb, nume sub care este cunoscut nordul Africii.
Pentru tunisieni, Monastir este orașul asociat cu Habib Bourghiba, primul președinte al țării după ce aceasta a devenit independentă. Există și un mausoleu dedicat lui în orașul unde își petrecea verile și unde a trăit în ultimii 13 ani din viață, după ce a fost îndepărtat de la putere.
Urma să stăm șapte zile pline în acest micuț stat, pentru a ne convinge dacă într-adevăr este similar cu Marocul, așa cum am bănuit sau chiar sperat. În final am ajuns să stăm opt zile (avionul a avut întârziere de circa 12 ore), iar concluzia e următoarea: Tunisia e un loc unde se întâlnesc mai multe lumi, mai multe istorii, mai multe arome, mai multe nuanțe de albastru, mai multe tipuri de peisaje. Are ceva ce amintește de Maroc, cu siguranță, dar și ceva din agitația și mizeria (e gunoi, din păcate, peste tot) Egiptului, din farmecul Greciei și din arhitectura franțuzească. Franța a guvernat statul din 1881 până în 1956, motiv pentru care și astăzi aproape toată lumea vorbește franceză. Dar Tunisia are și ceva doar al ei.
Cei mai mulți oameni asociază această destinație, această țară, cu vacanțele all-inclusive, cu marea turcoaz flancată de plaje frumos amenajate de hotelurile de lanț internațional. E văzută, poate, ca o Antalya mai exotică. Nu sunt sigură pentru că n-am fost nici în Turcia la mare și nici la all inclusive în altă parte. Nici în Tunisia nu am optat pentru genul acesta de vacanță. Am închiriat o mașină și, de la aeroport, am pornit spre capitala Tunis și apoi mai departe.
Șoselele sunt bune – în general, nu doar în zona de coastă -, doar că sensurile giratorii sunt la tot pasul, inclusiv pe ceea ce ei numesc drumuri principale, naționale. Acolo se formează ambuteiaje, pentru că nimeni nu respectă nicio regulă, nimic. La fel și în orașe, traficul e haotic, similar cu cel din Egipt, deși ceva mai puțin temperamental.
Cu câteva emoții, după vreo două ore, am ajuns la hotelul din Tunis. De fapt, am ajuns lângă el, pentru că hotelul era în Medina, unde nu puteai intra decât pe jos, așa că a început aventura găsirii unui loc de parcare. Pur noroc a fost că s-a eliberat ceva, mai ales că zona era o imensă piață ambulantă aglomerată, unde zumzetul era asurzitor. Comercianții nu mai țipau cât îi țineau plămânii sloganuri de tipul „trei la zece lei“, ci își „învățaseră“ aparatele de radio să facă asta. Așa că părea că e o întrecere, a cui „voce“ se aude mai tare. Iar cumpărătorii, prezenți în număr mult mai mare decât vânzătorii, se îngrămădeau pentru a cumpăra ghiozdane cu Barbie sau cu artiști sud-coreeni, haine care mai de care mai colorate, caiete și altele necesare pentru începutul școlii. Era 31 august.
Cu urechile țiuindu-ne, dar cu zâmbetul pe buze (eu), am reușit să ne strecurăm prin mulțime, pentru a intra în labirintul care este Medina din Tunis. Nu am făcut mai mult de câțiva pași până când ne-am „lovit“ de prima ușă tipică. Dacă ar fi să aleg un lucru – unul singur – cu care să asociez această țară, ar fi ușile din lemn, colorate de la verde crud la galben auriu și de la turcoaz aprins la alb-murdar, adevărate opere de artă, cu broderii din fier, realizate în lemn. Par vechi, iar unele chiar sunt, cu zeci ori sute de ani de istorie, au, de cele mai multe ori, o formă rotunjită, o boltă în partea de sus, iar suprafața e bătută în nituri care conturează diferite forme și povești.
Deși Tunisul este un oraș întins, cu zone unde se păstrează arhitectura franțuzească, iar în Medina ai alei înguste și întunecate care te duc față în față cu un artizan sau cu un localnic care vinde fructe decojite de cactus, pentru mine capitala e sinonimă cu aceste uși care te așteaptă la tot pasul. Tot aici găsești cafenele tipice, ca El Mrabet, unde stai pe podea pentru a savura un ceai de mentă cu migdale sau o cafea arăbească, ori precum Cafe dar Sidi, unde te așezi pe scaune de plastic în mijloc de stradă pietonală. N-am reușit să ajungem în niciun restaurant să mâncăm, deși aveam vreo patru pe listă – mai ales Fondouk El Attarine – pentru că nu am știut că în Medina localurile sunt deschise doar pentru prânz, iar la șapte cel târziu își închid porțile. Tot atunci se închid și porțile Medinei, așa că artizanii parfumieri, cei care vând bijuterii de argint ori covoare pleacă și ei către casele lor. Dincolo de centrul istoric însă, pe bulevardul principal, Habib Bourguiba, e forfotă mare. În fața teatrului stă lumea de vorbă. Pe lângă Ambasada Franței, în fața căreia tronează un tanc și o serie de militari înarmați, oamenii trec grăbiți spre o destinație doar de ei cunoscută. Ne-am îndreptat relativ devreme spre hotel pentru că plănuiam ca a doua zi să fim primii în piața centrală. Nu s-a întâmplat deloc așa, pentru că micul dejun a fost delicios și copios și am ales să îl savurăm pe îndelete. Astfel, când am ajuns la piață era trecut de ora 9, iar toate legumele și toate fructele erau la locul lor. Pe drum, printre comercianții ambulanți, părea că trecem printr-un uragan de sunete și mișcări care ne invadau toate simțurile. În piața propriu-zisă era liniște. Lumina cobora oblic prin tavan și făcea să pară totul apetisant. Smochinele erau proaspete și dolofane, curmalele stăteau ciorchine, atârnate pe niște bețe, iar ceva mai încolo era piața de pește. La ieșire ne-au întâmpinat șiraguri de ardei uscați (și afumați, am aflat eu apoi), pe care vânzătorul mi le-a făcut colier. Iar după ce am povestit și glumit câteva minute, mi-a făcut cadou o punguță plină cu acest soi care e bine cunoscut de bucătari.
Cu ardeii în bagaj – sunt atât de afumați încât ne-au parfumat toate hainele -, am plecat către Cartagina (nu, nu e Cartagena din Columbia, deși și pe mine m-a confuzat puțin numele), un oraș de mare importanță istorică. E vorba de capitala statului antic fenician, întemeiată în 814 î.Hr. Ai multe de vizitat aici, de la Teatrul roman și Amfiteatrul din aceeași perioadă la Băile lui Antonin și, mai departe, la Muzeul Cartaginei, poziționat sus pe un deal ce tronează deasupra urbei. După ce ne-a predat o scurtă lecție de istorie, Cartagina ne-a lăsat să mergem mai departe, nu mult, doar zece minute, în Sidi Bou Said. Este primul loc din Tunisia pe care eu l-am descoperit în poze. Citeam că lumea îl numea Santoriniul Africii. În sinea mea rândeam și ziceam că e o exagerare, un bun exercițiu de marketing. M-am înșelat. Micuțul sat amplasat la mal de mare are farmecul insulei din Ciclade, farmecul celor mai frumoase localități din Santorini, nu îi lipsesc decât turiștii. Iar asta nu poate fi decât un plus. Totul e îmbrăcat în alb în Sidi Bou Said, mai puțin ușile și ferestrele, care au, cel mai adesea, nuanțe de albastru-regal. Din când în când, mai apar o ușă galbenă ca soarele sau una aproape albă, dar sunt rare. Albastru e cea mai caldă culoare, după cum demonstrează micul sat tunisian.
Nu poți să ajungi aici și să nu treci pe la cafeneaua Le cafe des delices, locul cu cea mai frumoasă priveliște din Sidi Bou Said, dar și cu cele mai mari prețuri, demne de Paris, ba chiar de Champs- Élysées. Nu e de ratat nici priveliștea din grădina hotelului Dar Said, unde noi am stat. În față, ți se așterne marea cea mai albastră cu putință. Doar în Santorini am mai văzut nuanța asta. În stânga, printre crengile încărcate de flori de bougainvillea, răsare timid minaretul moscheii.
Mulți spun despre Sidi Bou Said că e cel mai frumos loc din Tunisia. Nu știu dacă e chiar așa, dar e în top trei și pentru mine. A cântărit greu și faptul că aici am mâncat bambalouni, un soi de scoveargă care m-a dus involuntar cu gândul la bunica.
Următoarea oprire a fost la Hammamet, în drum spre Sousse. Nu poți să zici Tunisia și să nu te gândești la mare. Bine, unii se gândesc doar la plajele cu nisip auriu care se întind în fața unor hoteluri de tip all-inclusive. Nu știu cum sunt plajele alea, dar în Hammamet, un fost sat de pescari ce a înflorit în secolul al XVI-lea, plaja publică e populată de bărci multicolore, de pescari zeloși și de câțiva localnici care se îmbrățisează cu marea turcoaz. Medina e compactă, așa că nu te poți pierde cu adevărat pe străduțele-i întortocheate. În Sousse însă da. Și am făcut-o mai mult de o dată. De altfel, ăsta e și farmecul orașului care are aerul unui sat și care, la prânz, când soarele e sus pe cer și arde destul de rău – cel puțin la început de septembrie –, pare părăsit.
În Sousse ne-a prins și ploaia. Plouă rar vara-n Tunisia, de aceea, când se întâmplă asta, oamenii dansează pe străzi în picioarele goale sau se aruncă entuziaști în brațele mării, știind că nu după mult timp va ieși iar soarele și va apărea curcubeul.
Ploaia era deja o simplă amintire în ziua următoare când am plecat către El Jem, localitate care găzduiește cel mai impresionant sit arheologic din Tunisia, colosseumul roman El Jem, amfiteatru care în perioada sa de glorie avea o capacitate de 35.000 de persoane.
De la depărtare, dar și de aproape, acesta seamănă cu coloseumul de la Roma. E, de fapt, fratele lui mai mic.
Doar că, zic unii, acest amfiteatru (sunt vreo 230 de amfiteatre romane în lume – sau atâtea au fost descoperite) se ține mai bine la bătrânețe ca oricare altul. Sigur, i-au mai căzut din pietre, i s-a lăsat structura, dar totuși nu-și arată vârsta. Ce om bătrân ați văzut fără piei lăsate și fără riduri? Poate Cher, dar acolo e ceva magie!
După ce ne-am lăsat impresionați de această structură istorică, după ce am imortalizat-o din toate unghiurile, după ce am aflat că în salonul de ceai din oraș – La Symphonie (Salon de Thé) – nu există ceai în meniu, am plecat spre deșert, spre Matmata și localitățile apropiate, o zonă unde a fost construit un sistem subteran de locuințe și spații comune. Una dintre casele troglodiților a făcut parte din platoul de filmare al Star Wars, fiind folosită drept casa personajului Luke Skywalker. Când trăiești într-o țară deșertică, faci rai din ce ai. Fix asta au făcut troglodiții, case în stâncă.
Am mers ore în șir pe drumuri pustii, prin zone unde peisajul se schimbă pe neașteptate dintr-un deșert „muntos“ într-unul cu dune domoale, pentru ca apoi să devină de-a dreptul plat, iar asta înainte de a intra în Douz, oraș supranumit Poarta Saharei.
Douz nu prea oferă multe – nici hoteluri, nici altceva. Te întâmpină cu ample livezi de palmieri, dar dacă vrei să iei contact pe bune cu deșertul, trebuie să te urci în mașină (musai de teren) și mergi în Sahara. Sigur, sunt mulți care aleg cămilele sau caii ca mijloc de transport.
Când zici Sahara, te gândești la un nisip cărămiziu-roșcat, care la apus poate căpăta nuanțe de oranj aprins. Ei bine, nu peste tot e la fel. Tot deșert și tot Sahara e și acolo unde nisipul e albicios, iar la apus capătă tente de roz pudrat, aceeași nuanță în care se îmbujorează de plăcere obrajii doamnelor sfioase în fața unui compliment reușit.
Am văzut apusul într-un loc unde eram doar noi doi și deșertul. Bine, și șoferul. Să ai Sahara doar pentru tine poate fi un noroc chior sau un ghinion crunt – dacă ești pierdut. Pentru noi a fost noroc.
Poți să și dormi în Sahara, am făcut-o și noi în Maroc, dar acum era prea cald, am prins un val de caniculă, temperaturile ajungând în deșert la 45 de grade și chiar sărind de acest prag. Simțeai că iese foc din nisip. Dar măcar era o căldură uscată, nu umedă ca pe litoral, unde devenea greu să repiri.
Am mai stat câteva zile în deșert, dar în zona Tozeur, unde am ajuns traversând lacul Chott el-Jerid. Este cel mai mare lac sărat secat din nordul Africii, cu o suprafață de 5.000 de kilometri pătrați. Pe alocuri, în timp ce îl străbați, mai găsești ochiuri de apă colorate în varii tonuri turbate de roz, verde sau arămiu. În rest, e o câmpie albă infinită. Sau așa pare.
Când ajungi în Tozeur, te surprind palmierii mii și mii, mai mulți ca oriunde. Soiul acesta trăiește cel mai bine în deșert, deși nu chiar la temperaturile din acest an, când recolta de curmale e amenințată. Tot în Tozeur te mai surprinde și arhitectura, cumva diferită de restul țării, dar și faptul că tot orașul este galben-nisipiu, ca deșertul, mai degrabă decât alb imaculat precum localitățile din zona de coastă. Cu cât mergi mai departe de litoral, cu atât oamenii sunt mai tradiționaliști. În Tozeur, un oraș aflat aproape de granița cu Algeria, ținutele sunt mai simple, mai sobre. Dar privirile localnicilor sunt mai curioase.
Tocmai faptul că e diferit de restul Tunisiei cred că l-a convins pe un șeic din Qatar să deschidă aici un hotel afiliat lanțului de lux Anantara. În mijlocul deșertului a apărut astfel un complex de vile geometrice ce alcătuiesc un mini-oraș în sine.
La doar o oră distanță se află oazele Chebika (Shabikah) și Tamerza, iar nu prea departe se conturează Canionul Mides, care a fost sculptat de vânt și soare și care se unduiește cât vezi cu ochii. În cele două oaze, printre palmieri, găsești mici cascade naturale și pâlcuri cu flori exotice care te fac să te gândești că viața chiar e posibilă aici.
Berberii sunt, în opinia mea, oameni bătuți de soartă. Sau bătuți de soarele arzător al deșertului și de vântul care suflă fix cum nu trebuie – cald în vremurile toride, când simți cum iese foc din nisip și rece-înghețat în nopțile când temperatura coboară atât de mult în termometre că soarele-i parcă o simplă amintire. Iar asta ori soarta sunt cam același lucru.
Noi n-am rezistat decât câteva zile în deșert, înainte să pornim spre ceea ce s-a dovedit a fi surpriza călătoriei, Kairouan, capitala spirituală a Tunisiei. Aici, oamenii nu se grăbesc. Nici timpul. Cei mai mulți ajung în urbe – ca și noi de altfel – datorită Marii Moschei, inclusă în patrimoniul UNESCO. Este unul dintre locurile sacre din Islam. Șapte pelerinaje aici echivalează cu unul la Mecca. Dincolo de moscheea în jurul căreia s-a dezvoltat tot centrul orașului, mie Kairouan mi-a plăcut pentru că are un farmec discret, dar care te prinde în mrejele lui, așa că la final ai mai vrea să mai stai niște zile.
Călătoria noastră urma să se încheie aici, după o noapte petrecută la un hotel de lângă aeroportul din Monastir. Am stat la Dar Benti, o adevărată operă de artă. O tânără arhitectă a luat două case în paragină și, după șapte ani de muncă, le-a transformat într-un superb riad (clădire tipică, cu camere ce dau spre curtea interioară) de care se ocupă chiar ea. Serviciile sunt impecabile, iar micul dejun depășește cele mai multe hoteluri de cinci stele la care am stat vreodată.
În final, vacanța s-a prelungit cu o zi, așa că am ajuns să descoperim și Monastir, cu impunătorul mausoleu al fostului președinte. Nu doar acest loc îți amintește de Bourguiba. Chiar și la cafeneaua Cultural Cafe Dar El Habib i-am găsit portretul.
Oamenii merg în Tunisia pentru plaje. Bănuiesc ca e un motiv suficient de bun. Noi am mers pentru tot ce e dincolo de ele: orașe istorice, oaze în mijlocul deșertului infinit, Sahara la apus, sate bucățică ruptă din Santorini, ceai de mentă cu migdale, riaduri absolut superbe, oameni calzi, ardei afumați, street food, moschei de sute de ani, cafenele tradiționale, piscine la înălțime, case săpate în stâncă, mare turcoaz. Ah, și pentru mii de pisici, mai multe ca aici, n-am văzut niciunde.
Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția