Supliment editat de Ziarul Financiar

Călătorii

GALERIE FOTO. În această perioadă în care nu putem călători decât cu gândul, vă invităm într-o vacanță virtuală într-o lume uitată de lume, în Laos. Nu de alta, dar să aveți inspirație pentru perioada post-pandemie

Laos e o țară din Asia de Sud-Est pe care am trecut-o de multe ori cu vederea. Să fi fost de vină poziția geografică, dat fiind că acest stat stă „ascuns“ între mult-mult mai populara Thailandă, între Cambodgia cea cu minunea de Angkor Wat și freneticul Vietnam care te îmbată cu ale sale mii de arome?

GALERIE FOTO. În această perioadă în care nu putem călători decât cu gândul, vă invităm într-o vacanță virtuală într-o lume uitată de lume, în Laos. Nu de alta, dar să aveți inspirație pentru perioada post-pandemie
GALERIE FOTO. În această perioadă în care nu putem călători decât cu gândul, vă invităm într-o vacanță virtuală într-o lume uitată de lume, în Laos. Nu de alta, dar să aveți inspirație pentru perioada post-pandemie · Foto: După Afaceri

Laos e o țară din Asia de Sud-Est pe care am trecut-o de multe ori cu vederea. Să fi fost de vină poziția geografică, dat fiind că acest stat stă „ascuns“ între mult-mult mai populara Thailandă, între Cambodgia cea cu minunea de Angkor Wat și freneticul Vietnam care te îmbată cu ale sale mii de arome? Nu știu. Să fi fost de vină faptul că până recent nu auzisem pe nimeni care să fi închinat ode acestei țări? Nu știu. Dar acum, după o scurtă incursiune în Laos îmi dau seama că oamenii nu i-au dedicat poezii, sonete și nuvele nu pentru că n-ar merita sau pentru că nu s-au lăsat fermecați definitiv și irevocabil de acest stat care este mic doar în aparență și grandios în esență. Motivul este simplu și totodată lesne de înțeles. Au vrut să facă magia acestui stat să mai dăinuiască o vreme, până când hoardele de turiști vor da năvală să vadă minunea. Și eu m-am gândit o vreme dacă să scriu sau nu despre Laos. Ce m-a convins a fost faptul că deja au debarcat chinezii și sud-coreeeni și atunci e bine să ajungi cât mai curând, până nu i se duce vorba și mai departe. Pentru că Laos încă e acel diamant neșlefuit al Asiei de Sud-Est, dar pentru cât timp?

Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri o discuție cu un amic mult mai plimbat prin lume ca mine. Îi spuneam că am trei săptămâni în Asia de Sud-Est și că nu știu cum să le împart mai bine. Cert era doar că antamasem deja două săptămâni pentru Cambodgia – care e mult mai mult decât templele de la Angkor Wat, dar despre asta în numărul următor – și atunci întrebarea era ce fac cu cea care-mi mai rămâne. M-am uitat pe hartă și

mi-am dat eu mie de ales între Malaiezia și Laos. Niciuna nu mă atrăgea atât de tare cât să îi acord o vacanță de sine stătătoare. Mă uitasem pe internet, luasem la puricat rețelele sociale și niciuna dintre destinații nu mă convingea. Auzindu-mă, amicul meu mi-a spus fără urmă de echivoc că Laos trebuie să fie alegerea. Nu mi-a oferit prea multe argumente. Mi-a spus doar că o să mă conving singură la fața locului că Laos e o lume în sine. M-am lăsat convinsă, deși doar parțial. Recunosc că am mai răscolit internetul și ghidurile de călătorie chiar și după ce decizia și biletele de avion fuseseră deja luate, doar-doar o să înțeleg în avans despre ce vorbește. Curiozitatea, bate-o vina, nu avea să fie satisfăcută însă până să ajung acolo. Autorii ghidului Lonely Planet, pe care eu l-am autointitulat nu de puține ori Biblia călătorului și cartea mea de căpătâi, prietenul meu de nădejde -, defineau Laosul ca cel mai relaxat loc de pe pământ. Nu înțelegeam. Nu era Bali locul ăsta? Cu cât citeam, cu atât simțeam că nu mai înțeleg nimic.

A fost nevoie de câteva zile să mă las prinsă în mrejele molatecului și adormitului Laos și a fost nevoie de o săptămână ca să-mi dau seama că nu am avut suficient timp, că această țară merită o vacanță de sine stătătoare sau cel puțin încă o vizită. Dar să încep cu începutul. În Laos farmecul nu ține de frumusețile naturale – deși, slavă Domnului, nu duce lipsă de ele. Nu ține de aromele irezistibile ale mâncării – deși am înfulecat zi de zi de parcă aveam două guri. Nu ține de oamenii care într-adevăr sunt mai relaxați decât un european după o săptămână la spa sau în mijlocul unei sesiuni de meditație. De fapt, poate ține câte puțin de toate cele de mai sus. Dar mai presus de toate ține de ceva ce nu pot pune în cuvinte. E o atmosferă aici care te face să simți că ai pășit într-o lume diferită. Am auzit de multe ori că în unele locuri pare că timpul s-a oprit în loc. Ei bine, în Laos chiar așa e.

În Vietnam îmi era frică să traversez strada – și nu e o metaforă – pentru că zeci sau poate chiar sute de motociclete, motorete și mașini se îndreptau furios către mine (și orice alt pieton) în orice moment. În Cambodgia mi se părea că toată lumea e grăbită. Unii pe jos, alții pe două roți și ceilalți pe trei sau patru, după posibilități. În Laos era liniște pe șosele. Și pe trotuar. Nu mormântală, dar liniște. Capitala Vientiane are mai degrabă aerul unui sat mai întins.

De anul nou am ales să ajungem în Capitală în căutarea unui spectacol de lumini și/sau artificii. Am ajuns în zona de promenadă, pe malul râului Mekong, și am găsit o scenă și câteva sute de oameni. Mai erau zece minute și urma să bată miezul nopții și pe scenă încă urcau cupluri trecute bine de prima tinerețe. E o premiere sau o festivitate, din ce am putut înțelege.

Pe margine mai erau câțiva turiști rătăciți și niște cupluri tinere de localnici care stăteau îmbrățișați cu privirile ațintite pe cer. Ne-am așezat și noi pe trepte și am așteptat cuminți ca cerul să se lumineze datorită artificiilor dezlănțuite în fel și fel de forme și culori. Am auzit dinspre scenă numerotarea inversă, cel puțin ce am presupus noi a fi numerotarea inversă pentru că de înțeles n-am înțeles nimic. S-au auzit aplauze. Și atât. Am așteptat și timid au început să se audă și să se vadă mici „explozii“ de sunet și culoare. Mă uitam de jur-împrejur căutându-le, pentru că părea că erau mai bine de zece locuri de unde se ridicau. Doar că erau anemice, plăpânde, și m-am gândit atunci că și la mine în orașul natal – Urziceni, Ialomița – parcă erau mai vânjoase. Sau cel puțin așa mi le aminteam eu de acum mai bine de un deceniu. Când  ne-am ridicat după vreo jumătate de oră în care am tot sperat la o minune, scena se transformase în locul de „joacă“ a doi DJ care mixau pentru câteva sute de turiști și localnici ce dansau de zor în timp ce din boxe răsunau melodii care în Europa erau considerate deja passé. Am pornit-o agale spre hotel. A nu se înțelege greșit. Nu eram dezamăgiți, ba din contră, eram deja pe final de săptămână și înțelesesem că așa merg lucrurile în Laos, cu încetinitorul. Am fi fost neplăcut surprinși să vedem că din boxe răsună Memories a lui Maroon 5 sau Don’t Start Now de la Dua Lipa.

Știam deja că în Laos lucrurile merg în ritmul lor și nu are sens să le grăbești. De fapt, nici noi nu voiam să mai grăbim nimic, ne plăcea să vedem cum e o vacanță la ralanti. Ultima zi în Laos am petrecut-o agale, făcând un tur al orașului, tur presărat cu câteva opriri pentru o cafea locală, tare și aromată. Da, Laos produce cafea. Și da, multe localuri servesc ceea ce noi numim cafea de specialitate. Cu gheață, lapte, simplă sau cu zahăr, cafeaua în Laos e un must. Nu mi s-a întâmplat des să beau cafea proastă, dar uitându-mă în urmă realizez că mai toate cafenelele erau deținute de străini care se mutaseră aici și trăiau varianta asiatică de La Dolce Vita.

Vientiane nu e cel mai frumos loc din Laos, nici pe departe. Unii îl și sar cu totul, însă cred că merită măcar și o zi pentru a vedea cât de asemănător și cât de diferit este de fapt comparativ cu toate celelalte locuri din această țară.

De ce asemănător? Pentru că există peste tot aceeași filosofie de viață. Când francezii controlau actuala Asie de Sud-Est, au ajuns la concluzia că fiecare stat e diferit de celelalte, de la cultură la stil de viață și productivitate în muncă. Pentru a sumariza situația, ei au spus așa: „vietnamezii plantează orezul, cambodgienii se uită la el cum crește, iar laoțienii îl ascultă cum se dezvoltă“. Nu cred că a sumarizat nimeni mai bine situația și diferențele dintre țări, diferențe care s-au păstrat până astăzi.

Nicăieri în Laos nu o să vezi oameni care se grăbesc, care trag de tine, care te stresează sau care măcar îți acordă atenție. Aici crezul este simplu și este universal. Viața aceasta este doar una dintre multele și clar nu cea mai importantă. Nu merită să îți pierzi capul nici muncind, nici stresându-te, nici supărându-i pe alții. Trebuie să te asiguri că ai hrana cea de toate zilele și un acoperiș deasupra capului. Și cam atât.

Laos este un stat comunist care multă vreme s-a hrănit din perfuziile financiare venite din Occident, de la Franța în principal (de care îi leagă relațiile istorice), dar nu numai. La un moment dat însă, privirea politicienilor s-a întors înspre est, spre prea-mărita Chină de la care au spus că au multe de învățat. Pentru că au vrut să replice modelul deja testat și deja de succes din China, au mers chiar să ia lecții la fața locului. China s-a oferit să îi susțină nu doar moral, ci și financiar pe laoțieni, pentru

a-și consolida bineînțeles sferele de influență în zonă. Doar că, odată întorși cu lecția memorată, politicienii au vrut să pună în practică învățămintele și și-au dat seama că planul din târg nu s-a potrivit cu cel de acasă. Laoțienii, spre deosebire de chinezi, nu voiau să se spetească muncind. Nu vedeau rostul într-o viață atât de trecătoare. Nu au reușit francezii să-i convingă, nu au reușit nici conducătorii actuali. Acest crez de viață și această relaxare s-au transmis din generație în generație. Oamenii nu visează să facă averi. Pe de-o parte e bine pentru că în mare parte Laos a rămas neschimbat. E una dintre țările unde natura e încă virgină, pădurile sunt încă nevătămate. Pe de altă parte însă, e unul dintre cele mai sărace state din lume, cu un nivel al educației foarte redus.

Pentru un turist, e locul perfect să uiți de lumea tot mai nebună. Pentru unii străini – în special francezi, dar nu numai – atât de puternică a fost vraja încât nu s-au mai dat plecați și au deschis aici mici buticuri, cafenele sau restaurante cu iz occidental. Și asta face acum parte din farmecul Laosului.

Vorbeam mai devreme despre faptul că există o unitate în această diversitate. Am vorbit de ce leagă toate aceste locuri, însă am uitat să spun ce le desparte.

M-am lăsat dusă de val și am povestit despre Laos mai degrabă ca o stare de spirit decât ca un loc (sau un cumul de locuri) pentru că așa l-am simțit. În realitate însă, nu pleci din țară fără să ți se întipărească bine pe retină munții din Vang Vieng sau verdele-turcoaz al cascadelor Kuang Si. După cum spuneam anterior, Laos nu duce lipsă nici de frumusețe naturală. Da, în cazul acestei țări frumusețea vine și din interior, deși nici exteriorul nu e de lepădat.

Primul loc în care am ajuns în Laos a fost orașul Luang Prabang, o combinație aparent tare ciudată de arhitectură tipic franțuzească și locală. N-aș fi crezut că cele două se potrivesc așa de bine, dar a trebuit să văd ca să mă conving. Aici cred că sunt cei mai mulți expați din Laos, expați care au creionat o adevărată cultură gastronomică, cu școli de gătit și restaurante de fine dining, cu cafenele care ridică obloanele cu mult înainte să răsară soarele și cu baruri care stau deschise aproape până când luna se duce la culcare.

Același Luang Prabang are și câteva zeci de temple care de care mai strălucitoare și mai ferchezuite. De altfel, orașul este cunoscut mai ales datorită sutelor de călugări budiști care circulă nestingheriți pe străzi îmbrăcați în veșmintele de un portocaliu viu. Unii n-au nici vârsta la care să meargă la școală, în timp ce alții sunt trecuți bine de prima tinerețe. Toți sunt îmbrăcați la fel și au aceeași mimică greu (ca să nu zic imposibil) de descifrat.

Spre deosebire de alte religii, călugării budiști din Laos nu se cunună cu „biserica“ pe viață, poate fi și un legământ de câteva luni, acesta fiind cel mai des întâlnit caz. E recomandat ca băieții – indiferent de vârstă – să facă acest „stagiu“ religios pentru o vreme. Și femeile o pot face, le recunoști după faptul că sunt rase în cap (ca și bărbații) și sunt înveșmântate în alb.

Și dacă ajungi în Luang Prabang, dincolo de plimbări și vizite, dincolo de degustări și savurări, alte trei lucruri sunt pe lista „de neratat“. Primul ar fi piața de noapte de unde e imposibil să pleci fără măcar o geantă sau o rochie țesute manual. Nu le vei mai găsi în alte părți și nu trebuie să te aștepți să te convingă vreun vânzător pentru că nu o va face, ba din contră, va fi invers. Tu va trebui să-l convingi pe el să ridice ochii din telefon și să îți vândă ceva. Glumesc, parțial.

Apoi, trebuie să setezi ceasul cu mult înainte să răsară soarele să mergi la procesiune. Zi de zi, înainte de răsărit – în plină beznă iarna și, cu puțin noroc, când abia se luminează vara – are loc procesiunea călugărilor mai sus amintiți. Localnicii – și mai nou și turiștii, mai ales chinezi din păcate – se strâng pentru a oferi orez călugărilor care trec în șir indian și adună donațiile.

Până s-a terminat procesiunea, soarele deja s-a trezit și e deci momentul ideal pentru o vizită la cascadele Kuang Si. Nu de alta, dar după ora 9, hai poate 10 cu indulgență, se strâng autobuzele și e păcat să nu te bucuri de liniștea acestui parc și să nu îți clătești în liniște ochii cu cel mai turcoaz dintre turcoazuri.

În Luang Prabang chiar și dacă ai vizitat tot ce era de vizitat, chiar și după ce ai mai multă cafeină în vene decât sânge și chiar dacă ești sătul peste limită, tot ai mai sta. Te-a prins în mrejele lui și greu te mai poți desprinde. Așa începe legătura cu Laos. A noastră cel puțin.

Am mai fi stat, dar ne chema Vang Vieng, care până nu de mult era capitala decadenței, a drogurilor și a distracției. Acum, după o serie de reglementări interne se mai aude doar muzica în boxe și berea care curge în pahare. Tinerii încă vin aici pentru aventură pentru că pot face kayaking, escaladă și multe altele. Chiar și cei trecuți de prima tinerețe se lasă cuceriți de acest sătuc devenit oraș, unde opțiunile de petrecere a timpului par nelimitate. Noi am început să explorăm zona de sus în jos, cu un zbor cu balonul. Întotdeauna din aer lucrurile arată altfel, parcă mai bine.

Apoi, pentru că era așa de fain sus, am urcat pe unul dintre vârfurile din zonă pentru o altă perspectivă. Nam Xay Viewpoint ne-a fost recomandat ca cel mai bun loc de unde să putem sorbi încă o dată această regiune muntoasă care se întinde cât vezi cu ochii. Ne-am răcorit apoi la Laguna Albastră, mai mult verde decât albastră și mai aglomerată decât orice alt loc din Laos și ne-am întors în sat.

Nu puteam să încheiem vizita însă așa pur și simplu. Am mers într-un sanctuar de elefanți. Poate ar trebui să zic că Laos a fost în trecut supranumit tărâmul celor un milion de elefanți. Acum mai sunt mai puțin de 1.000 și mulți sunt folosiți – deși e ilegal – la muncile câmpului.

Au apărut astfel o serie de sanctuare unde aceste animale inteligente peste măsură sunt protejate. Am citit mult înainte să vizităm, am căutat dovezi peste dovezi cum că nu se maltratează elefanții, cum că nu sunt călăriți sau loviți. Am decis până la urmă – din lipsă de dovezi incriminatorii – să vedem cu ochii noștri dacă e așa. Și nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că odată ajunși acolo nu am găsit elefanții. Și asta e un semn bun, pentru că nu erau legați, nu aveau cip, nu aveau urmăritori. Aveau 50 de hectare pe care le puteau explora liberi, motiv pentru care a trebuit să așteptăm o vreme (bună) până să îi auzim că se apropie.

Fondatorii sanctuarului s-au dus în căutarea lor, însă din nou, nu s-a dovedit o misiune ușoară. Ce a urmat a fost ceva ce cu greu pot pune în cuvinte și de fapt nici nu vreau. Ce pot să zic e că elefanții zâmbeau, iau eu râdeam cu gura până la urechi.

Și dacă nu eram convinsă până atunci – deși ca să fiu sinceră eram din prima zi – am știut că trebuie să revenim în Laos.

Coperta Octombrie 2026

Citește și în ediția tipărită nr. 184, Octombrie 2026 — gratuit pentru abonații ZF. Vezi ediția